O picătură. Două. Trei. Din ce în ce mai multe. Din ce în ce mai rapide. Cad, ating, mângâie și mă părăsesc. Din nou. Și din nou. Le-am prins în palmă și am strâns degetele în jurul lor. Mi-au scăpat. Au lunecat printre degete, lăsând urme reci și dure. Mi-am împreunat mâinile și am prins mai multe picături. Voiam să le simt pe piele, sa le păstrez, sa-mi umplu ființa cu ele. Ploaia însemna viață, și aveam nevoie de viață.
Mi-am depărtat mâinile și am lăsat să cadă apa strânsă în pumni pe piciorul drept. Am urmărit picăturile alunecând pe botul bocancului drept și apoi făcându-se una cu asfaltul. Picături pure, ce cădeau pe asfaltul murdar. Probabil lui îi dădeau viață, dar la mine în pumni nu voiau să rămână.
Mi-am dat capul pe spate și am inspirat ploaia, am tras-o în adâncul ființei mele, am respirat-o. Și niciodată nu aș fi vrut să încedez. Genele ude, buzele vineții și cearcănele alinate, pe toate le simțeam separat, ca un fel de poezie răvășită. Am râs când m-am gândit la aluzia mea. Tocmai mă comparasem cu o poezie când eu știam că sunt ploaie pură.
M-am întins pe asfaltul rece, lângă două frunze topite de puterea picăturilor. Am prins una în pumn și am lăsat picăturile murdare ce se scurgeau pe ea să mi se imprime în piele. Nu am închis ochii. Nu eram într-un film dramatic. Eu voiam să simt ploaia, să o respir, nu să o las liberă. Voiam să o absorb pe gură, prin ochi, prin piele, să o las să-mi imprime ființa.
Asfalt și ploaie, poezie și mizerie. Asfalt și ploaie, poezie și mizerie.
Asfalt și ploaie, poezie și mizerie...
