Tenebris

-partea 2-

Grădina era străpunsă de o alee din dale de piatră, alee lungă cât trei sferturi din lungimea ei.În jurul drumului erau doar copaci, cu excepţia unui mic gazon lângă casă. Am încercat să merg precaută pe acel drum, dar nu reuşeam pentru că îmi era frică. Tot felul de gânduri îmi treceau prin minte, aşa că am zis că era mai bine săă pun o barieră Nu mai gândeam deloc. Mergeam încet, ca o somnambulă. Dar eram total conştientă de situaţie şi mă simţeam privită de cineva..De un străin..De cineva periculos..Gândul acesta îmi trecu brusc prin minte, străpungând bariera, şi mă făcu să mă uit instinctiv într-o parte. Exact atunci a apărut în faţa mea, dar din cealaltă parte, M-am speriat atât de puternic, încât am sărit în spate şi am căzut.

Stăteam jos, înspăimântată, respirând greu şi simţind cum inima-mi bate puternic în piept. Încă nu-mi trecuse starea de şpc, şi pielea îmi era foarte fierbinte.. Am mai stat câteva secunde, apoi mi-am ridicat privirea uşor,  îndeajuns pentru a vedea o pereche de pantofi negri.  

Mi-am ridicat timid capul pentru a vedea mai mult. În faţa mea stătea un bărbat de vreo 25 de ani. Avea părul tuns scurt, cu puţin breton în faţă, negru. La fel erau şi ochii lui-întunecaţi ca noaptea.. Ca şi cum nu era deja destul de negru, observ că avea o geacă neagră de piele, blugi negri. Mă privea fără expresie  şi faţa lui părea o carte închisă. nu părea nici uimit, nici supărat, nici fericit.  Doar se uita la mine. Aşa că m-am ridicat în picioare. Eu aveam o vedere destul de bună pe întuneric, dar nu ştiam cât de bine mă vedea el. Şă mă întorc   şi să  o iau la fugă părea o idee destul de bună, dar nu cred că i-ar fi luat mult să-mi anticipeze mişcarea şi să mă prindă. Era mai înalt decât mine, dar doar pentru că eu nu purtam tocuri, ci o pereche de papuci de casă  găsiţi pe hol. 

Stăteam dreaptă, respirând sacadat. Tremuram din toate încheieturile, deşi am încercat să ascund asta. Nu voiam să mi se vadă frica, nu era în avantajul meu. Dar, când am început să vorbesc, după un lung moment în care ne-am privit în ochi, vocea mă trădă şi îmi dezvălui emoţia: 

-cine eşti? El zâmbi uşor şi spuse: