Ma uitam cu teama la psihopatii din jurul meu. Nu am ce cauta aici. Nu dau sfaturi si nici nu am nevoie de ajutor. Sunt la o intalnire lunara cu niste oameni care au suferit mult in viata lor si cred ca daca un psiholog le spune ca nu sunt o cale pierduta, o sa le treaca toata durerea si suferinta ca prin minune. Dar nu e asa. Nu e deloc asa..
Am fost obligata de matusa Miranda sa vin aici. Ea crede ca dupa disparitia misteriosa a parintilor mei o sa imi revin daca vin in locul asta. Se inseala. Nu e ca si cum un amarat de psiholog m-ar ajuta daca imi spune ca totul va fi bine.
Ma uitam la pantofii mei negrii in timp ce un batran ciudat povestea o intamplare patetica din viata lui.
-Moira, spune doamna Breckenridge, psihologul, uitandu-se la fata de langa mine, ce parere ai de monstrii? intreaba, ca si cum roscata de langa mine ar avea 6 ani. Fata fetei nu exprima nimic. De cand vin aici, de 5 luni, expresia fetei ei a ramas la fel. Fara tristete, fara fericire. E ca si cum ar fi imuna la orice lucru din jurul ei, ca si cum ar fi o masca. Pe parcursul acestor luni, nu a zis aproape nimic. Ma ingrijoreaza. Are nevoie de ajutor. Mai mult ajutor decat ii poate oferi doamna Breckenridge.
-Ei..., incepe Moira dupa care se opreste brusc uitandu-se la baiatul nou-venit care statea in fara usii. Toata atentia era acum indreptata asupra lui.
-Harry, bine ai venit, spune psihologul, iar baiatul o ignora asezandu-se langa batranul Fred.
-Moira, continua, o indeamna doamna Breckenridge, cu un fior in voce.
-Ei nu dorm sub patul nostru, ci in capul nostru, spuse fata uitandu-se pe furis la baiatul nou-venit, si pot spune, ca pentru prima data fata ei exprima ceva, exprima frica.
Chiar nu am ce cauta cu ciudatii astia. Ce bine ca in cateva zile incepe facultatea. O sa plec de aici, direct in Londra. O sa imi fac o viata noua, si totul o sa fie perfect. Fara psihopati, fara monstrii si orice alte chestii patetice.
-Monstrii sunt reali, la fel si fantomele. Ei traiesc inauntrul nostru, si cateodata, castiga- Stephen King, spune baiatul cret, nou-venit.
Psihologul se uita la el si zambeste, dupa care isi muta privirea spre mine.
-Tu ce parere ai de monstrii, Carly? ma intreba si imi dau ochii peste cap.
-Nu stiu, raspund sec, toata atentia din camera fiind acum asupra mea.
-Poti macar sa ne spui primul lucru care iti vine in mine cand spui "montru"? intreaba.
-Fostul meu, raspund sec, si femeia se incrunta si isi muta atentia asupra lui William.
Am petrecut asa inca doua ore plictisitoare, in care toti isi exprimau parerile ciudate. Am inceput sa numar minutele cand atentia a fost indreptata asupra mea din nou.
-Deci? intreaba psihologul si realizez ca mintea mea era in cu totul alta parte
-Ce parere ai de greutatile din viata? se incrunta pentruca nu i-am acordat atentia necesara.
-Cred ca ..., incep incercand sa par interesanta si misterioasa, viata ne testeaza in cele mai grele moduri asteptand o reactie de la noi. Stiu ca suna patetic, dar ... uhm ... nu stiu.
-Spune ce ai de zis. Continua. Oricum, nu ai in fata cui sa te faci de ras, spune cretul care ma fixa cu privirea.
-Si.. cred ca daca ii dam vietii o reactie negativa, se va bucura si va castiga. De aceea, trebuie mereu sa fim demn, sa mergem cu capul ridicat si toate cele. Lumea trebuie sa vada in tine o persoana mareta, nu un caz pierdut. Daca ceilalti te vad superiori, instinctiv si tu o sa te vezi superior. Toata lumea zice ca parera oamenilor nu conteaza, cand de fapt ea e cea mai importanta. Si-
