Niciodată nu da vina pe destin...

   Eram în maşină împreună cu mama spre aeroport cu destinaţia o nouă viaţă. M-am uitat încă o dată în urma mea şi am admirat copacii înfloriţi şi iarba cea proaspătă, tocmai ieşită de sub pătura albă şi pufoasă de nea. Privirea mea zbură pe faţa mamei care văzu panica şi îngrijorarea din ochii aurii care o fixaseră. Îşi trecu unghiile crem cu floricele albe şi delicate prin părul meu şi luă o şuviţă roşcată şi doua castanii şi începu sa şi le învârtă pe degetele ei lungi de pianistă. Eu am  susţinut-o să-şi continue cariera în muzică şi sunt foarte bucuroasă şi mândră de mine deoarece acum poate să facă ceea ce îi place...singurlul lucru care ma neliniştea era faptul că ne mutam...aveam o presimţire foarte rea în acest sens...oricum nu aveam ce face...Taxiul opri iar ceasul de la bordul maşinii arata faptul ca mai rămăsesera 59 de minute până la decolarea avionului. Eu ieşisem prima şi ma dusesem să scot bagajele care erau imense multe şi nu mai pomenesc faptu că erau foarte grele...Ok ...ultimul hop...intrarea în aeroport. Era o clădire înaltă înaltă şi frumoasă, făcuta aproape numai din sticlă în care "mişunau" oamenii parcă înebuniţi şă-şi ia biletul sau  să ajungă la avion la timp. Mama a hotărât ca întâi să mergem să ne luam biletele, să ne lăm o gustare şi apoi să ne urcăm în avion. După cam jumătate de ora m-am văzut aşezată pe nişte scaune foarte confortabile făcute după parerea mea din piele roşie şi umplute cu pluş de buna calitate.  După cum vă daţi seama eram în "micuţa" maşinărie zburătoare. Am comandat un ceai rece de mentă cu lămâie, mi-am scos IPod-ul şi am cautat playlist-ul cu melodiile mamei la pian iar într-un final am adormit cu privirea îndreptată spre micul oblon cu ajutorul căruia puteai adimira o privelişte superbă...

*****

    -NU!!...m-am trezit ţipând. Mama rămase cu gura căscată văzându-mă în halul în care eram. Eram transipirată toată iar o suviţă era lipită de frunte. Tremuram toată şi aveam gâtul înţepinit. Doamne...fusese doar un vis...doar un vis care ma speriase foarte tare...unvis care ma speriase foarte tare si din care nu puteam să îmi aduc aminte absolut nimic...Dar acum eram în siguranţă...Chair dacă nu-mi aminteam mai nimic totul mi se părea atât de real ....Normal!!! Afost creat de mintea ta! De creierul tău! E normal să-ţi fi părut real! Acum du-te şi iaţi o aspirină sau ceva de genu pentru durere fiindca devine insuportabilă.

*****

    Într-un final am ajuns "acasă...să fiu sinceră era frumoasă şi ...chiar luxoasă aşi puea spune...era o vilă cu partu camere mari, cu geamuri din tavan până în podea, cu paturi cu baldachin acoperite cu matase neagră sau caşmis alb, cu pereţi tapetaţi în cele mai pale culori vazute în cariera mea de designer, cu oglinzi mari şi maşuţe de toaletă dintr-un stejar puternic şi vopsite în alb.Tot confortu de care aveai nevoie! Şi asta nu e tot...un living imens decorat delicat şi frumos în stil asiatic; bucătaria era plină de toate noutăţiile pantru a-ţi face viaţa mai uşoară iar pe lângă toate astea o sală de sport, un spa şi o terasă minunată....înconjurată de o imensă grădină de trandafiri, iar în mijlocul ei un foişor ce era inspirat din tradiţia chinezească. Ce aveam de făcut acum era să ajung în camera mea şi să-mi despachetez toate bagajele. În timp ce urcam nesfârşita spirală de scări imi doream din ce în ce mai mult să fac o bai9e cu uleiurile mele preferate si eventual cu nişte petale proaspete din noua noastră grăină. Când am ajuns în faţa uşii tot ce am putut gândii în aceea clipă a fost urmatoul lucru..." De ce hainele nu se pot despacheta singure....?!?"  dar stiam că asa ceva nu se poate întâmpla şi că trebuia să-mi accept îndatoria orice ar fi....Când am dat să intru în cameră mi-am dat seama că era încuiată....

-Mamă!!! am strigat-o astfel încât ea să mă audă.

-Da kat!...se auzi vocea ei din bucătărie urmată de sunetul tocurilor ei cui, negre.