Niciodată nu da vina pe destin...

Cap. 2

Veneau spre mine...,mai exact spre dulăpioarele lor...nu ar trebui să mă panichez așa de tare, în fond sunt doar niște colegi dintra noua care nu ar omorâ nicio muscă....cred...M-am întors spre dulăpiorul meu dar nu am apucat nici să clipesc că o durere insuportabilă ma săgetat din vârful capului pâna în micile mele degețele datecu ojă roșie...bineînțeles nu am mai știut absolut nimic din ce s-a întâmplat cu mine.

*****

-Katy...hai trezeștete...puștoiaco...scoală-te....Era o voce mlădioasă care ma îmbia să ies din lumea viselor...ciudat e faptu că mă striga puștoaico...numai trei persoane știu de această părinți mei și...

-Ni...m-am chinuit să spun dar imediat m-a săgatat aceiași durere dar mut mai puternică...

-Eu sunt...nu te mișca și nu vorbi...doar odihneștete...vom vorbi după ce te vei trezi...

Acum știu de ce tipul blond mi se părea al naibii de cunoscut..era el..sau el era el...sau nu stați...tipu blond care mi se părea cunuosut era Nik..nu este că încă nu a murit. Nick...ce dor mi-a fost de el...a fost cel mai bun prieten al meu din copilărie...cu el făceam plăcinte de noroi când avea trei ani și mergeam în curtea din spatele casei lui, el m-a învățat să fac boks și să mă dau cu sketu' și să joc volei, să înot și multe altele...el a fost cau un frate mai mare pentru mine.

Până într-o zi, în clasa a șaptea, în care în ora de chimie aveam de prezentat o machetă despre molecula de fier. Toată noaptea am stat și am muncit la proiectul ală...ajunși în fața clasei profa a zis că a văzut poiecte de mii de ori mai frumoase și mai interesante. Atunci mie mi s-a pus pata pe ea. Adică stai madam eu stau și muncesc ca nebuna o noapte întreagă și tu îmi dai un 7. Nick a văzut că eram la un pas să mă năpustesc cu ”tempetramentul meu de leoaică care nu mai lasă și pentru pui nimic din antilopă” (în traducere eram pe punctul să fac un scandal monstru și cel mai probabil era să fiu supendată sau chair exmatriculată) așa că a creat o ”divesiune” extrem de inspirată dând peste niște eprubete plinde de acid. Asta nu a fost nimic pe lângă ce s-a întâmplat mai departe. acidul s-a vărsat pe masă dar nefiind unul foarte putenic nu a luat nimic foc și nimic nu a explodat. Când Nick șimți așa-zisul miros al acidului a început nebunia. A început să tușească de parcă era pe cale să-și scuipe un plămân. Am aruncat proiectul ala cât colo de s-a izbit de un perete și s-a rupt în două. L-am luat pe Nick de după spate și tot încercam să-l liniștesc dar nici nu-l ating bine și el cade la picioarele mele avînd convulsii. Atunci ceva din creierul meu a înghațat și ceva din sufletul meu s-a rupt. El totdeauna a fost puternic pentru mine..exact ca un frate, dar atunci eu a trebuit să fiu pternică pentru el, dar am cedat...Prima oară când am plâns de față cu cineva, de față cu el, căzusem lângă el și îi luasem capul în poala mea...nu știam ce să fac...aîncepuse să se calmeze dar eu eram din ce în ce mai panicată, mai speriată, mai speriată fiindcă credeam că va muri...și asta nu puteam să las ssă se întâmple. Tremuram toată și simțeam parcă toată viața se scurgea din el. E un sentiment pe care nu-l doresc să-l simte nimeni. Înainte ca eu să mă dezmeticesc Nick fusese luat din btațele mele de doi tipi de la Smurd, iar de mine trăgea o tipă ca să mă calmeze și colac peste pupăză mama era în spatele meu și încerca să mai ia din acel los în care rămăsesem înțțepenită cu ochii privind în gol în locul în care NIck aproape își dăduse sufletul. Cam după două zile, eu tot terorizată, am aflat ca Nick a trebuit să se mute în nu știu ce oraș de pe cealaltă parte a pământului pentru tratament și nu avam să-l văd niciodată.

Am reușit să mai iau legătur  cu el dar mi se păru mult prea rece și destul de distant. Singurele conversații pe care le aveam erau de maxim 2 minute...ceea ce pentru noi reprezenta un concurs de râgâit..deci era al naibii de puțin. Într-un final nu am mai putut da de el și nu am mai auzit abolut nimic despre el. Până acum..după doi ani înșfârșit acea parte care se rupsese din mine se afla la locul ei. Cred că zâmbisem sau eventual scoasem un mic chicot vai de capul lui pentru că Nick a scos un rțset de toată frumusețea, plin de viață și de sacasm...exact așa cum îl știusem pâna acum. 

Am ațipit la loc dar ceva mă ”trezise” sau mă făcuse conștientă din nou.

Era o grădină fumoasă cu mii de trandafiri roșii și o băncuță de marmură cioplită foarte frumos...simțeam cum mă cheamă la ea..un cred că durerea asta începea să-mi afecteze o parte a creierului. Bun m-am așezat pe băncuța asta minunată și ai naibii de rece.

-Bună puștoico!

Instantaneu mi-am întors capu știind de cine o să dau. Vocea aceea așa de severă dar în același timp atât de misterioasă și de blândă. Era...

-Tată?!? Char ești tu? 

-Da eu sunt...

-Tată? Nu te văd unde ești? Tată? Ta...

-Katerina...nu mă vezi acum...puterile tale sunt încă în formare...trebuie doar să înveți cum să deosebești răul de bine și să vezi ca tu ești una cu noaptea...nu te duce-n lumină că o să te arzi. Trebuie să vii la mine la fel cum toți au venit la mine...trebuie să-ți aasculți adevărata ta fața...

-Tată ce tot spui acolo? Cum adică o să mă  ard?

-Ai grija Katerina...

Și m-am trezit instantaneu...

Cele doua fete și băiatul cu ochii de mentă mă priveau intens...mama stătea în balansoar și plângea de mama focului. Stai

-Nick?

Două brațe mă apucară și mă lipiră de o inimă care bătea de parcă persoana ce o avea tocmai alergase 1000 metrii garduri.

-O să fie bine puștoaico...totul o să fie bine...promit...de data asta nu osă te mai părăsesc. O să am grijă de tine...nu o să te las să ajungi în întuneric.

-Întuneric...tata spusese  ceva despre asta...

-Poftim...asta era mama...ce ți-a spus Adam? Cu exactitate te rog.

-”Tu ești una cu noaptea...nu te duce-n lumină că o să te arzi” .uau începusem să-l citez pe tata...dar mamă ăsta a fost duar un vis, nu ar trebui luat în serios. 

Cănd a auzit că a fost un vis mama s-a facut albă ca varu și rece ca o stâncă. Nu era bine.

-Știe. Tea găsit...Asta nu e bine absolut deloc... asta spusese tipa blondă

 -Cum adică m-a găsit. Tot timpu a știut unde sunt. Nu-i așa mama?

-Nu i-ai spus? s-a răstit Nick la ea.

-Cum să-i spun??? Tot timpu am sperat că nu ea va fi...că va avea o viață normală și că  șingura ei problemă vor fii băieții și ascultările de-a doua zii.

Deja au început amândoi să țipe unul la altul și asta nu-mi plăcea.

-Terminați! numai de un cuvânt a fost nevoie ca geamurile să se zguduie puțin și ca toată lumea să înghețe. Cred că am țipat cam tare. Nu-mi plăcea situația în care mă aflam. Fusesem  mințită și eu uram asta.

-Spuneți tot. ACUM!

-Cred că e momentul să știe...

-Deci...începuse mama...asta o să iasă rău....