Pacatul Diavolului

Abisul

''Plange luna dupa stele, stelele de foc

Om nebun, tu furi din ele sa iti faci noroc...

Blestemat copil al noptii cu ochii pamant,

Cazi in mreje si te duce unde te-ai nascut

Caci in timp ce tu visezi si lasi totul trecut,

Cerul tau moare plangand, rapus de sihastrul vant.''

Vocile imi zgariau timpanele, credeam ca o sa mor in acele clipe. M-am trantit la pamant si mi-am acoperit urechile in incercarea de a scapa de fiorul ce m-a cuprins. Tremuram toata, nu de teama, ci de tristete. Voiam sa plang dar nu mai aveam lacrimi. Vocile tipau, imi urau moartea, ma urau si nu stiam de ce si nici nu voiam sa aflu, voiam doar sa scap cu viata.

Cu ultimele puteri m-am hotarat sa cobor din turn. Mi-am ridicat privire in incercarea de a-mi creea un traseu imaginar. Nu puteam sa privesc fix caci totul in jurul meu parca tremura, intimidat de voci.

-Mai stau o secunda, poate imi revin...

Vocile s-au oprit intre timp. M-am sprijinit cu spatele de zid in incercarea de a-mi calma gandurile. Oare vocile acelea mi-au luat scumpa dadaca? Dar nu ar avea de ce. Ellen era o femeie extraordinara, mereu cu zambetul pe buze, mereu  avand cate o lectie noua de predat, mereu dojenind cu vorbe docile. De ce ar lua o femeie atat de buna, angelica? Dar nu se leaga, daca ele au luat-o,  cine mi-a lasat mie jurnalul? Nu nu, refuz sa cred ca m-ar fi parasit...stia ca nu ma descurc, ca sunt nimic fara ea.

Mi-am inchis ochii dand capul pe spate si strangandu-mi genunchii reci la piept. Picuri cristalini de apa au inceput sa imi sterga obrazul unul cate unul...doi cate doi, iar intr-un final parca purtau un razboi.

Am atipit, iar cand m-am trezit soarele de abia isi intindea razele. M-am ridicat incet, tinandu-mi echilibrul cu ajutorul caramizilor de pe zid si privind spre steaua imensa ce se scalda in apele oceanului. Culorile calde create la suprafata apei imi aminteau de parul balai al Ellei. Avea parul lung, pana la coapse si il tinea mereu impletit intr-o coada spic, dezvelindu-si urechile mici si fata alba ca de portelan. Mereu am invidiat-o pentru aspectul ei.

In timp ce ma lasam pierduta in visare am vazut siluete inotand cu mare viteza in mare catre stancile de la mal. O teama imensa m-a cuprins. Desi nu stiam sigur, instinctul meu imi spunea ca sunt ele, stapanele vocilor asurzitoare. Am vrut sa le vad putin mai bine asa ca le-am asteptat sa ajunga la mal, ascunsa dupa o caramida. Nu am asteptat mult caci din apa involburata lungi siluete ieseau la soare. Aveau fetele asemanatoare cu cele umane, parul le era lung, lasat liber, insa nu aveau picioare ci cozi lungi si solzoase.

In acele clipe m-am blocat fiindca nu stiam sigur ce se va intampla. Speram ca inca visez, ca acele creaturi sunt doar rodul imaginatiei mele si cand ma voi trezi degetele lungi ale Ellei imi vor mangaia fruntea. Am alergat catre scari, iar la al doilea pas facut pe scarile incalcite tipatul  monstruozitatilor a pornit. Intregul corp mi s-a zdruncinat si am lasat gravitatia sa il conduca pana la capatul scarilor. Cand am terminat cazatura nu ma puteam ridica:

-258... minus 2... 256 de scari. Hehe, traiesc. E un record.

Apoi cu un suras prostesc ochii mi s-au inchis automat, ultimul lucru vazut fiind autoportretul pe care l-am facut cu o saptamana inainte.

M-am trezit intr-o amintire cred. Fugeam prin tuneluri ghidata de o voce, fugeam fara sa pot diferentia macar forme. Nu stiu unde eram, ma simteam singura, eram speriata. Este ciudat, niciodata nu am fost curioasa de trecutul meu. Deodata drumul s-a infundat, lumini ciudate, albastre s-au aprins si in fata mea a aparut o oglinda. In imagine eram eu, dar nu simteam asa. Lumina puternica s-a transformat in flacari iar pamantul s-a surpat. Simteam ca o sa cad o vesnicie, dar am cazut undeva, n-am murit, oglinda s-a spart. Am luat in mana unul din cioburi... ceva ma atragea, eram din ce in ce mai trista. M-am uitat in reflexie. Aveam dreptate. Nu eram eu. Nici vorba. Am inceput sa tremur toata si privirea mi s-a intetosat de la lacrimi caci era....