Salvarea

În roua dimineţii sufletele se scăldau, lăsându-şi umbrele să se topească la atingerea razelor de soare, iar ziua începea din nou cu un trafic infernal. Timpul nu se mai oprea, ceasul ticăia şi sunetul pe care îl provoca pur şi simplu îl înebunea. Asfixiat de aerul îmbâcsit al camerei luxuase, voia să deschidă o fereastră, dar trupul îi era amorţit, iar mintea împovârată de tot felul de scene macabre pe care nici acum nu dorea să le accepte. Cu toţii îl părăsiseră: ea, ei, ai săi, prietenii... se simţea pierdut într-un deşert şi căuta cu atâta ardoare oaza ce putea să-l salveze de la deshidratare. Dar indiferent de câte ori ridica rugător palmele la cer, Cel de Sus avea alte planuri pentru el, ori pur şi simplu uitase de existenţa sa care era una mizeră.

Îşi ridică privirea din pământ şi în jur putea încă să simtă mireasma parfumului ei dulce care se împregna în tablourile mari, mobila sperbă şi aşternuturile din mătase. Se gândi câteva secunde, ce fericire putea acum să-i ofere materialismul. Nu mai avea cu cine să împartă toate aceste lucruri valoroase. Şi oare erau chiar atât de importante? Diamantul din inel strălucea puternic în raza de soare care pătrunsese prin perdele. Îl orbea, dar nici că îi transmiteau ceva. O iubise nespus de mult, o acceptase cu bune cu rele, îi adusese în casă o adevărată comoară: doi copii, care chit că nu erau ai săi, îi luminaseră viaţa şi îi readusese zâmbetul pe buze. Răbufni din nou, vrând totuşi să îşi oprească vocea gemândă, se înecă, iar lacrimile începură să pice precum perlele, zdrobindu-se de parchet, udând locul unde el zăcea de şapte ore. Somnul îi era împânzit de coşmaruri, de amintiri dureroase, de accidentul pe care nici nu voia să-l recunoască. Nu fusese vina lui, dar putea să-i salveze, însă destinul îi jucase o festă, una foarte bună. Îl lăsase fără putere şi acum nimeni şi nimic nu mai putea să îi aducă la viaţă familia.

Telefonul începu să vibreze, cu privirea fixă aparatul speriat. Nu se ridică, aşteptă ca robotul să preia apelul. Un piuit anunţă venirea unui mesaj, în tăcere ascultă vocea de la capătul celălalt al telefonului.

- Antony, cred că ar fi timpul să treci peste, o să te distrugi omule. Nu eşti singur, sunt aici lângă tine, frate. Nu îmi place să te văd în felul acesta. Ştii că ai făcut tot ce ai putut, iar ei îţi sunt recunoscători. Te rog dacă primeşti acest mesaj, sună-mă omule, îmi e dor de tine, pentru numele Lui Dumnezeu, îmi e frică să nu păţeşti ceva!

Un chicotit înfundat răsună în camera tăcută şi din nou lacrimile începură să-i inunde ochii, înceţoşându-l. Gregor era un tip de care nu puteai scăpa atât de uşor, dar era şi singurul care îl căuta pe Antony, iar bărbatul îi era recunoscător. Nu ştia cum, dar un impuls îl împinsă din loc, făcându-l să se îmbrace şi să iasă afară din apartament. Vântul îl făcu să-şi azvârle palmele în buzunarele gecii şi să-şi ascundă bărbia de după gulerul ridicat. New York-ul se afla asaltat din nou de oameni, care bântuiau ca nebunii magazinele. Iarna era deja aici şi bătea în uşi, însă Antony era incapabil să resimtă febra sărbătorilor, inima lui era stoarsă de gheara neagră a dureri. Cu ochii uşor înlăcrimaţi îşi făcea loc prin îmbulzeală, vrând parcă să fugă, să dispară. Voia ca o uşă să i se deschidă în faţa ochilor şi să intre într-un univers diferit de acesta. Din nou fotografiile de pe noptieră şi mobilă îi răsăriră în gând, închisă ochii, strângând din pleoape de parcă ar fi vrut să le facă să dispară deodată. Încercările îi erau în zadar, sufletul său era atât de înghesuit în propriul corp şi şi-ar fi dorit să se elibereze de strânsoarea sufocantă. Dar oare putea? Care îi era calea?

Tot ceea ce vedea în jur: oamenii, copii, păreau nişte siluete negre pe un fond alb. Iar el o altă plăsmuire a unei minţi chinuite de o soartă crudă, ce voia să îl chinuie şi mai tare.

Nu auzi claxonul şi nici culoarea roşie a semaforului nu îi atrasă atenţia. Păsi hotărât pe zebră, auzind în urma sa câteva strigăte de disperare. Şi deodată fu trezit la realitate, împis de palmele unei femei cu mult mai în vârstă decât el. Cu genunchi pe cimentul rece şi palmele îngropate în balta mocirloasă formată de la zăpada topită şi mizeria roţilor, clipi de câteva ori. Speriat, realiză ceea ce se întâmplă şi întorcându-şi trupul în direcţia persoanei care îl salvase, o văzu pe femeia bătrână întinsă pe jos, paltonul roşu fiindu-i pătat de zăpada murdară. Glasul îi amuţi, rămânându-i în gât, şi lumea care se adunase în jur îl înspăimântă, şi-ar fi dorit să îşi ceară scuze, să îi mulţumească salvatoarei, dar se părea că din nou nu reuşise să se elibereze din ghiarele ghinionului. Mai avea puţin şi plângea, dar o voce răguşită îl opri la timp.

- Băiete, nu fă prostia asta, indiferent ce ai pe suflet meriţi să cunoşti fericirea. Când vei ajunge la vârsta mea, atunci poate te vei putea lăsa purtat de asemenea gânduri sinucigaşe. Bătrâna se ridică încet, dar sigur de jos, nu acceptase ajutorul nimănui. Îşi drese glasul, scuturându-şi în acelaşi timp şi paltonul. Cu paşi mărunţi se apropie de Antony şi îi întinsă mâna zbârcită, aşteptă ca el să o cuprindă.

Cu trupul tremurând şi ochii inundaţi de lacrimi, o privi uimit şi neajutorat pe femeia care avea o tărie de neclintit şi într-un final, înghiţindu-şi saliva adunată în gură, o prinsă de mâna, ridicându-se de jos. Bătrâna îi zâmbi duios şi îl ghidă spre al ei corp, îmbrăţişându-l puternic. Antony cedă presiunii, fiind cuprins de un sentiment atât de copleşitor. Căldura emanată de salvatoare era atât de primitoare şi îi alină sufletul înjunghiat. Inima îl înţepa puternic, bubuind între coaste, parcă vrând să prindă aripi şi să iasă afară.

- Mulţumesc, vă mulţumesc... Oh, vă... vă mulţumesc! Bărbatul începu să plângă, gemând şi îngenunghe în faţa femeii, îmbrăţişând-o şi mai puternic. Îi tot strângea în pumni paltonul, iar ea cu zâmbetul pe buze, îi mângâia creştetul capului. Şoptindu-i vorbe bune.

Mulţimea adunată în jurul lor începu să aplaude, fluerând şi vărsând lacrimi odată cu cel care dusese o greutate atât de uriaşă în spinare.

Bătrâna îi cuprinsă faţa bărbatului în palme, ştergându-i lacrimile uscate şi pe cele care se vărsau în continuare. Se apropie cu buzele de fruntea sa şi i-o sărută, apoi îi spusă:

- Tinere nu te lăsa uşor cuprins de vină, când ştii că ai făcut tot ce ai putut. Miracolele nu încetează să apară şi poate nu îţi dai seama, dar şi tu la rândul tău ai făcut minuni. Deschideţi ochii şi lasă rănile să se vindece. Ai credinţă, căci odată şi odată totul are să se schimbe în bine.

Salvarea îl găsise în sfârşit pe Antony. Un chip blând, îmbătrânit, înţelept îl adusese în sfârşit pe drumul cel bun.