Enigma Otiliei - George Călinescu

I

Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mină într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr, toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci Capitala. Vântul scutura, după popasuri egale, coamele pomilor, făcând un tumult nevăzut, şi numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele dădea trec ătorului bănuiala că mari vârfuri de arbori se mişcau pe cer. Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era îns ă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului

corectau printr-o not ă voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu cunoştea casa pe care o căuta. Strada era pustie şi lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca sa nu

dea căldură. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (oper ă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice. În apropierea mânăstirii şi peste drum de ea, o casă cu ferestre înalte era înc ă luminată. În faţa ei staţ iona o tr ăsură luxoasă cu doi cai albi, înăuntrul căreia dormea, cu capul în piept şi cu hăţurile în mină, un birjar gros, înfăşurat în tipicul ve şmânt lung şi încreţit de catifea. Tânărul ajunsese cu greaua lui valiză în chip de balercă în dreptul ei şi, după oarecare examen, se opri lăsând

o clipă jos povara. Casa avea un singur cat, aşezat pe un parter scund, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă, cu patru ferestre de o înălţ ime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două mensole. La faţadă, acoperişul cădea cu o strea şină lată, rezemându-se pe mensole despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar mensole, frontoane şi casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. Un grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenţa unei curţi, în care se zărea prin întuneric atâta frunziş şi atâtea trunchiuri, încât întinderea ei, deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului fiind totuşi de pădure fără fund. Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanţ. O portiţă mai mică numai era deschisă, şi pe aceea, luându-şi sacul în mân ă, intră tânărul, după oarecare chibzuială. Ajungând în faţa uşii de la intrare, el se codi să urce cele două trepte de piatră şi porni spre fundul curţii spre a vedea dacă putea da de cineva în od ăile de serviciu. Acolo putu să-şi dea seama că partea de din dos a casei avea o înălţime mai mare decât a restului, parter şi cat formând două coridoare suprapuse, cu geamlâc. Numai în catul de sus o lampă cu petrol ardea, restul mocnea în întuneric. Tânărul se întoarse spre intrarea din faţă şi medită un mijloc de a- şi vesti prezenţa. Însă nu văzu prin apropiere nici o sonerie, şi a bate în uşă i se păru, cum era şi natural, o absurditate. Într-adevăr, uşa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie, se întindea de la cele două trepte de piatră, tocite în modul convexităţii, până aproape sub strea şină. Nici o perdea nu acoperea ochiurile de geam, pline de un praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de ploaie şi ale melcilor fără casă. Neavând alt chip de ales, tânărul apăsă clanţa moale şi dădu să tragă uşa. Dar spre spaima lui, uşa cea uriaşă se mişcă aproape de la sine, căzând spre el cu un scârţâit îngrozitor. Intimidat, aşteptă ca lumea din casă, intrigată de zgomot, să năvălească jos, dar nu se întâmplă nimic. Tânărul intră atunci, încercând să închidă cât mai bine infernala uşă, şi abia înăuntru făcu uimitoarea descoperire că mânerul de os al unui probabil clopoţel interior atârna în sală. Dar nu îndrăzni să sune numaidecât, într-atât

îl miră anti-camera. Ea era de o înălţime considerabilă, ocupând spaţiul celor două caturi laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă, în vârful căreia un Hermes de ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, dar

vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu glob de sticlă în chipul unui astru. Lampa era stinsă, în schimb o altă lampă plină de ciucuri de cristal, atârnată de înaltul tavan, lumina tulbure încăperea. Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite. Pereţii, care, spre a corespunde intenţiei clasice a scării de lemn, ale cărei capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmură sau cel puţin de ştuc, erau grosolan tencuiţi şi zugr ăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând picturile pompeiene, şi îndeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii. Însă sistemul de perspective şi festoane în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o optică falsă de zugrav, era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor. În sfârşit, tavanul imita prin zugrăveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală. Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopo ţelului. Atunci un fel de schelălăit metalic r ăsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou r ău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara începu să scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă încetineală. Când provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţ a părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat.

— Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea: Aici şade domnul Constantin Giurgiuveanu?
Bătrânul clipi din ochi, ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea, mişcă buzele, dar nu răspunse nimic.
— Eu sunt Felix, adăugă tânărul, uimit de această primire, nepotul dumnealui.

Omul spân păru tot aşa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neaşteptat de răguşit, aproape şoptit, duhnind a tutun, răspunse repede: — Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...

Buimăcit, tânărul stătu locului nemişcat, aşteptând o revenire asupra tăgadei. Dar bătrânul, după ce-l privi clipind, cu acea deferenţă hotărâtă cu care îndemni pe un individ să plece, zise din fundul gâtlejului: “Bună seara!” şi porni iarăşi, în scârţâituri îngrozitoare, pe scar ă. Tânărul puse mâna automatic pe mânerul valizei şi ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită, trecu prin faţa muscalului, care sforăia mereu, şi porni dezorientat înainte.
Uimirea liceanului va părea nu se poate mai îndreptăţită, dacă vom şti cine era. Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră mai înainte în Bucureşti, venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând examenul de capacitate, şi acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Acest Giurgiuveanu, căruia

obişnuia din familie a-i zice “unchiul”, era cumnat al tatălui său care murise de un an. Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră, soţia lui Costache Giurgiuveanu, cel căutat, murise şi ea de mult. Văduv el însuşi de vreo zece ani, doctorul îşi ţinuse băiatul mai mult în pensionate şi în

internate. După o lungă boală plictisitoare, se stinse şi el, cu satisfacţ ia că copilul e mare şi cu viitorul oarecum asigurat. În afară de un oarecare depozit în bani, doctorul lăsa lui Felix o casă cam veche dar solidă şi rentabilă în strada Lăpuşneanu. Pentru administrarea acestor bunuri, fusese indicat ca tutore “unchiul Costache”, cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu şcoala, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul lui, îi trimitea ştiri despre el. De altfel, relaţ iile acestea nu erau deloc pricinuite de simpla întâmplare a tutelei: “unchiul Costache” şi “verişoara Otilia”, care trecea în genere drept fata lui Costache, fuseseră totdeauna numele cele mai pomenite din casa doctorului Sima şi socotite ca simbol al rudeniei apropiate.

Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, ca copil, şi tot atunci o cunoscuse şi pe Otilia, care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate şi în alte câteva împrejur ări “unchiului Costache”, întrebând ce mai face “verişoara Otilia”, iar Otilia scria “unchiului Iosif”, întrebând ce mai face “vărul Felix”. Tânărul fiu al doctorului şi Otilia erau astfel în chip oficial intimi prin corespondenţă şi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit, n-ar fi putut decât să continue şi oral stilul familiar din scrisori. Zăpăceala lui Felix era dar explicabilă. Numărul casei îl cunoştea infailibil, iar în casă locuiau “unchiul Costache” şi “verişoara Otilia”. Rămăsese hotărât, în urma unei corespon-denţe pe care o ţinea, nu-i vorbă, cu Otilia, că, îndată ce va termina liceul, va veni la Bucureşti, în vederea continuării studiilor, urmând să locuiască la unchiul-tutor în strada An-tim. Îl vestise la vreme printr-o scrisoare, şi acum îi era dat să primească acest răspuns ciudat. Felix îşi cercetă bine memoria, spre a vedea dacă nu cumva are o lips ă, dar lucrul era cu neputin ţă. Acela era numărul. Căută mai departe vreun bis şi se gândi la posibilitatea ca în curtea unchiului să fie mai mulţi locatari. Ştia însă bine că Giurgiuveanu era proprietar şi nu închiria, şi un chiriaş, de altminteri, ar fi ştiut la cine stă. Mai mult muncit de ciudăţ enia acestei întâmplări decât de problema petrecerii nopţii în necunoscut, Felix mergea în neştire înspre strada Arionoaiei, când, deodată, o imagine i se fixă în minte. Pe un carton mic, o fotografie-vizit în tonalitate cafenie spălăcită înfăţişa un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenţi şi cu buze groase, cu numai câteva fire negre rare în loc de mustăţ i. Această fotografie, care se afla pe biroul tatălui său, îi deştepta în minte, nu ştia de ce, ideea unui hoţ de copii mici. Însă era sigur c ă fotografia reprezenta pe unchiul Costache. Omuleţul de pe scara scârţâitoare, mult mai b ătrân, era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie. Un fior necunoscut de experienţă rea trecu prin sufletul candid al lui Felix: Să nu vrea să-l primească “unchiul”? Dar de ce? Desigur că nu a lămurit bine.

Poate scrisoarea n-a sosit şi nu se aşteptau să vină aşa târziu, noaptea. Totuşi, spusese răspicat: “Eu sunt Felix!” Cu îndoiala în suflet, însă hotărât, tânărul se întoarse înapoi şi, după o scurtă codire, intră din nou în curte şi în anticamer ă şi trase de blestematul clopoţel, care răsună pe sus ca un vas de sticlă sfărâmat pe podele. După o aşteptare chinuitoare, scara începu să scârţâie greu, şi bătrânul spân apăru din nou cu ochii miraţi.

—Ce e? întrebă el în şoaptă, ca şi când nu l-ar fi văzut pe băiat.

Glasul acestuia pieri de emoţie, şi inima-i zvâcni cu vi-olenţă în piept. Încercă să-şi adune puterile, când o voce cristalină se auzi de sus:
— Dar, papa, e Felix!

Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel

vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri.
Atunci bătrânul, ca şi când totul s-ar fi petrecut în modul cel mai firesc, fără nici o lămurire
asupra atitudinii dinainte, clipind molatic din ochi, cu aceeaşi duhoare de tutun şi cu
acelaşi glas fără acustică, zise lui Felix Sima:
— Ia-ţi geamantanul şi vino sus!
Urcară amândoi pe scara pârâitoare şi se găsiră într-un soi de antreu pe care tân ărul nu avu răgaz să-l examineze, rămânând totuşi cu sentimentul că mobilele erau toate acope-rite cu nişte cămăşi de materie fumurie. Fata, subţiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat. Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de a i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o deciziune şi i-o trecu sub braţul stâng.
— Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare, zise ea volubil, că ai venit. Eu sunt Otilia. Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de
călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el: -— Oare nu-ţi pare bine?
— Ba da! răspunse sfios Felix, contrariat că nu vine nimeni să-i ia valiza din mină.
Condus de Otilia si urmat de bătrân, Felix intră într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun ca o covertă de vapor pe Marea Nordului. În mijlocul ei, la o masă rotundă prevăzută cu o mare lampă de petrol cu glob de sticlă mată, se aflau, în faţa unui joc de table, trei persoane care la deschiderea uşii ridicară capul în felurite grade de curiozitate. Erau două femei şi un bărbat. Bătrânul merse şi ocupă scaunul rămas gol lângă ceilalţi, în vreme ce Otilia conduse pe Felix de-a dreptul la masă, prezentându-l.
— E Felix, zise ea oprindu-se în faţa bărbatului care tocmai aruncase zarurile.
Acesta ridică numaidecât capul şi întinse repede mâna. Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei.
— Pascalopol, se recomandă el cu o ceremonie care trăda creşterea lui aleasă, reţinând ceva mai mult mâna tânărului într-a sa, spre a-l examina. Îl privi fără excesivă cordialitate, chiar cu oarecare umbră de ironie îndepărtată, însă cu o politeţe grabnică, respectuoasă:
— Va să zică dumneata eşti Felix de care ne-a vorbit atâta domnişoara Otilia!
— Este băiatul doctorului Sima de la Iaşi, completă în şoaptă bătrânul, frecându-şi mâinile, cu un râs prostesc. —
— Da, da, da! adăugă Pascalopol, părând a căuta în memorie şi, cu un zâmbet graţios, care îi descoperi o dantură bine reparată, abandonă uşor mâna tânărului.

Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu

Pascalopol, însă cu părul negru piept ănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os

şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vedea, prins ă de un lănţişor, urechea unui ceşuleţ de aur. Doamna care juca table cu Pascalopol, în vreme ce ceilalţi priveau, ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.

— Hm! spuse ea arţăgos şi cu un glas răguşit, însă forte. Dar eşti flăcău în lege!
— Intră la Universitate, Aglae, lămuri bătrânul, cu acelaşi supărător glas stins, însoţit de râsul fără rost.
—Da?! se miră sumbru doamna şi-şi continuă jocul cu Pascalopol.
— E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix, văzându-l cam nedumerit.
— De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico?

Ruşinat de bruscheţea expresiunii “mă-sa” şi de familiaritatea cu care oameni aproape străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chemau Aurica. Era o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţ a prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite. Şedea cu coatele pe masă şi cu capul între palme, privind jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr şi întinzându-i la buze o mână arcuită.

— E verişoara Aurelia, comentă Otilia!
Lui Felix numele acestea îi erau vag cunoscute, dar nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată persoanele. Îl supăra de altfel grozav ridicola valiză, pe care o trecuse în mâna stângă, neavând răgazul s-o aşeze undeva. Otilia, sfârşind prezentarea, părăsi braţul lui Felix şi se rezemă de scaunul lui Pascalopol, întrebând:
— Cum merge?
— Prost, domnişoară Otilia! zise acesta, întorcând un cap galeş spre speteaza scaunului său.
Rămas singur, Felix căută o scăpare din această ciudată situaţie şi se retrase spre fundul odăii, unde, în semiobscuritate, se zărea o canapea de pluş roşu. Văzându-se uitat de toţi, îşi lăsă în sfârşit valiza jos şi se aşeză. O tuse apropiată îl făcu să tresară speriat. Abia atunci observă că în apropierea sa, la o măsuţă, se mai afla un om. Un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri mişca mâinile asupra mesei, ţintind atent. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de barbă. Individul ridică asupra lui Felix nişte ochi grozav de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă. Abia după ce se mai adaptă obscurităţii, Felix constată cu surprindere că domnul cu broboadă broda cu lână de felurite colori o bucată de etamină întinsă pe un mic gherghef.
— Proaste zaruri! bombăni Aglae. Apoi, după o pauză: Dar, Costache, la cine o să stea “băiatul”?

— La noi! explică Otilia.

Şedea acum cu o coapsă pe marginea fotoliului bătrânului, jucându-si ca o pendulă

piciorul, în vreme ce cu mâna stângă îmbrăţişase capul vădit mulţumit al aceluia.

— Aşa?! se miră Aglae. N-am ştiut: faci azil de orfani.
— Dar Felix are venitul lui, protestă Otilia, nu-i aşa, papa?

— A-a-are! bolborosi moş Costache, privind ca un protejat în ochii Otiliei, care îi scutura un fulg de pe haină.

— Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?

Pascalopol îşi muşcă puţin buza de sus, cam schimbat la faţă, dar, lovind zarurile, răspunse conciliant:

— Aşa eşti dumneata, cocoană Aglae, maliţioasă.

Otilia sărise acum de pe scaunul lui moş Costache pe acela al lui Pascalopol, pendulându-

şi şi aici piciorul. Această prezenţă avu efecte tonice asupra jucătorului, fiindcă începu să
manevreze cu mai multă vigoare. După câteva mutări repezi îşi retrase mâinile, notificând
c-un râs sonor de om gras:
— Încă o linie!
În vreme ce Aglae reîntocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta îi potrivea
acul cu perlă din cravată, îi scutura uşor umerii, privindu-l cu o graţioasă maternitate,
mereu atârnată pe marginea scaunului. Deodată, privind spre mâinile albe şi încărcate de
inele ale lui Pascalopol, se entuziasmă:
— Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.
Inelul în chestiune era petrecut pe degetul mic al mâinii stângi, cam spre vârful lui, deşi degetul era destul de fin. S-ar fi părut că bijuteria nu era pe măsura proprietarului şi era pusă acolo numai spre păstrare. Era un inel simplu, însă un foarte frumos safir încadrat într-un număr de mici perle, ca un miez de floare între corole, şi apoi elegant strâns în câteva foi de aur. Pascalopol îl scoase cu o grabă extraordinară şi-l întinse Otiliei, rugând-o cu toată afecţiunea teatrală pe care un om matur e în stare s-o pună în glas:
— Te rog să-l iei!
Otilia îl aşeză pe inelarul mâinii drepte şi, ridicându-şi braţul subţire în dreptul lămpii, zise exaltată:
— E superb!
Apoi trecu lângă bătrân, sub ochii căruia îl puse îmbră-ţişându-i umărul cu mâna stingă.
— Nu e aşa, papa?
Bătrânul îl privi avid cu ochii lui bulbucaţi, şi din buzele sale groase emise invitaţia şoptită:
— Ia-l! Ţi-l dă ţie.
Prin ochii Aglaei şi ai Aurichii trecură fulgere scurte.
— Nu ţi-e ruşine, Costache, lăsaţi omului inelul. Poate e vreo amintire.
În loc de orice protest, Otilia întinse inelul lui Pascalopol. Acesta însă îi prinse mâna.
— Te rog să-l iei. Pentru dumneata l-am şi adus, dar am uitat. Mi-ai vorbit de safir ca de un port-bonheur al dumitale.
Zicând acestea, Pascalopol îi strecură inelul în deget şi, ţinându-i braţul, i-l sărută în apropiere de cot.
— Ascultă, Pascalopol, izbucni Aglae iritată, joci, sau nu joci? Văd că te zbenguieşti cu fetele. Simioane, strigă ea, aruncând ochii spre fundul odăii, tu ce faci acolo? De ce nu te

duci să te culci?

Omul cu broboadă şi mic barbişon, care broda şi scruta din când în când pe Felix, scoase un scurt mormăit.

Zarurile începură din nou să cadă.
Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care căzuse;
Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, dar simţea că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copil ăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă, însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o st ăpânire desăvârşită de femeie. Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi. Fata avea, era limpede, toată iniţ iativa, şi Costache era un simplu satelit al voinţei ei. Însă Otilia nu făcea nici un gest care să pară îndrăzneţ, nu scotea nici o vorbă nechibzuită. Totuşi, pe Felix, familiaritatea ei, oricât de copilărească, cu Pascalopol îl nemulţumi. Lui Felix, apariţia Otiliei îi dădu un sentiment

inedit, de mult presimţit. Nu avusese până acum nici o intimitate cu vreo femeie. Mamă-sa murise de mult, de când el era în şcoala primară, şi nu avea atuncea destulă complicaţie sufletească spre a o cunoaşte mai de aproape. Ea era o fire bolnăvicioasă şi iritabilă şi stătea mai toată vremea întinsă pe

o canapea într-o odaie, citind câte o carte, strigând şi poruncind slugilor prin uşa întredeschisă. Cu multe săptămâni înainte de a muri, ea dispăruse de acasă, şi Felix înţelegea acum că doctorul Sima, tată- său, o internase în vreun sanatoriu. Doctorul mânca la mas ă împreun ă cu copilul, sumbru, fără să scoată o vorbă, mângâind numai la plecare băiatul pe p ăr şi întrebându-l dacă e bine şi n-are nevoie de ceva. Într-o seară, doctorul Sima, după o lipsă de o zi întreagă, în care slugile se purtară faţă de Felix cu o ciudată stimă compătimitoare, veni palid şi obosit, îmbrăcat în negru. Îl chemă grav pe Felix, îi cuprinse amândouă mâinile într-ale sale şi-i vorbi astfel:
— Felix, eşti destul de mare şi de cuminte ca să-ţi spun o imensă veste tristă: mama ta n-are să mai vie niciodată acasă, mama ta s-a prăpădit.
Doctorul îngălbeni şi mai tare la solemnitatea propriilor lui cuvinte şi strânse puternic mâinile copilului, spre a-i ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experienţa su-fletească a lui Felix. El înţelese doar atât, că ceva foarte neobişnuit se petrece în casă, şi lăsă capul în jos. Doctorul continuă:
— Mâine, când te duci la şcoală, spune domnului institutor că n-ai sa mai vii. Vei merge într-un pensionat.
Toată noaptea, Felix fu chinuit de o agitaţie nemaiavută, care-i sfărâmă somnul. Nu era nici durere propriu-zisă, nici frică, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai în noaptea dinaintea plecării pentru totdeauna într-o ţară îndepărtată.
A doua zi intră în clasă cu mâna îndoliată şi se aşeză în bancă cu pelerina pe el, în aşteptarea numai a institutorului.
— A murit mama mea, explică el colegului de bancă, intrigat.
— A murit mama ta? se miră acela ca de un eveniment onorabil.
— Da.
— Lui Sima i-a murit mama lui! strigă piţigăiat colegul către clasă. Copiii se strânseră în

jurul lui Felix, privindu-l cu mare

curiozitate. — Şi acuma nu mai vii la scoală?

— Nu.
Copiii erau prea mici, ca să încerce vreun sentiment de compătimire. Ei erau doar izbiţi de acest privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală. Când intră institutorul, un om de treabă, stors la faţă, care-şi ridica mereu pantalonii prea lungi, copiii îl lămuriră neîntrebaţi.
— Domnule, lui Sima i-a murit mama lui! Institutorul îşi împreună mâinile sincer emoţionat
şi se apropie de banca lui Felix, în vreme ce copiii, în loc să se ducă la locul lor, făcuseră cerc în jurul băncii eroului.
— Ce spui?! Bietul băiat! Ce nenorocire! Şi acum nu mai vii la noi?
— Nu.
— Îmi pare foarte rău. Ce nenorocire!

Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor îi alterar ă sentimentul de tristeţe, care sta nelămurit în adânc, şi il prefăcu într-un soi de mândrie de a fi obiectul de atenţie al lumii. Institutorul îl mângâie.

— Poate că te aşteaptă tatăl tău. Să-i spui domnului doctor Sima că regret foarte mult. Aşa, drăguţă! Şi institutorul

întinse mâna lui Felix şi-l conduse cu atenţie la uşă, cum conduci un paralitic. Copiii urmăriră pe Felix cu o admiraţie nemaipomenită, fără umbră de durere. Felix însuşi îi privi mut, atât de cuprins de noutatea situaţiei lui, încât acest sentiment nu avea nici un nume.

Abia cu câţiva ani mai târziu, văzând pe alţi colegi trecând pe drum cu mamele lor, Felix începu să mediteze asupra sentimentului care nu se născuse, fiind întrerupt la o vârstă nepăsătoare. Cu fotografia mamei sale înainte, el încercă să reconstruiască un sentiment pierdut, interpretând vechi amintiri: din păcate, era prea târziu. Fotografia rămânea a unei fiinţe îndepărtate, pe care abia o cunoscuse.
La internat colegii nu vorbeau despre femei decât cu râsete indecente şi cu mister, iar slugile, singurele fiinţe de gen feminin pe care le întâlnea pe aproape, aveau vorba muşcătoare şi luătoare în râs. Pentru întâia oar ă Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru întâia oară, luând act de izbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul.
Zarurile zornăiau pe masă între cele patru capete strânse în jurul luminii de lampă. Jucătorii emiteau numai scurte exclamaţii tehnice, moş Costache râdea doar în favoarea câştigătorului, iar Aurica privea nemişcată cu faţa între palme, aruncând câte o ochire şi la Felix. În faţa bătrânului se afla o chesea de tutun, din care acesta apuca mereu, făcând ţigări de mână, pe care le lipea scoţând foarte tare limba afară şi bulbucându- şi şi mai rău ochii. Fabricatele le strângea apoi într-o mare cutie de tablă. Pe masă se mai vedeau la o parte un morman de căr ţi de joc, de unde se putea deduce c ă tablele reprezentau doar o distracţie trecătoare, de antrenament. Trecuseră peste două ore de încordare monotonă de când Felix fusese uitat acolo şi nimeni nu se mişca de la masă. Într-un târziu, Pascalopol lovi zarurile definitiv în semn de încheiere şi se lăsă, respirând tare, pe speteaza scaunului.
— Cocoană Aglae, eu zic să trecem la cărţi!
Aglae luă un pachet de cărţi, în vreme ce Costache se ridicase şi cu grijă minuţioasă

strânsese jocul de table şi-l pusese deoparte, le mestecă şi le depuse în mijloc, în scopul de a fi tăiate.

— Cine joacă? întrebă ea.
Aurelia făcu un semn de participare cu capul. Aglae se făcu că scotoceşte într-o pungă de satin, că dibuie pe masă, şi-n cele din urmă spuse speriată: — Comedie! dar nu mai am nici un ban. Costache, n-ai tu
câţiva franci, să nu mai mă duc până acasă? Costache se arătă înspăimântat şi se apără bolborosind:
— N-n-n-n-am!
Pascalopol puse în evidenţă un gros portmoneu de marochin roşu, din care luă patru piese mari de argint de câte cinci lei.
— Cocoană Aglae, îmi pare rău!
Aglae păru a fi muncită de o scurtă repulsie, apoi se dădu învinsă.
— Bine, ne socotim noi la sfârşit.
În vreme ce Aglae împărţea cărţile celor patru jucători (ea, Aurica, Costache şi Pascalopol), Pascalopol scosese o ţigare şi
o înfipsese cu un capăt într-un ţigaret de chihlimbar gros. Otilia trase un chibrit pe grătarul unei chibritelniţe şi îi aprinse ţigara. Aglae vru şi ea una, însă numai de la Pascalopol, care i-o oferi cu obişnuita grabă; Costache se mulţumi cu un noduros fabricat propriu. Chiar şi Otilia, rugată din ochi de Pascalopol, îşi luă o ţigare şi trase din ea aşezându-se pe marginea scaunului musafirului. Centrul odăii se umplu din

nou de fum proaspăt, gros, care, trecând din lumină în umbră, semăna cu norii repezi ai unei furtuni. Cei patru începură să joace, scoţând scurte exclama ţii, necunoscute lui Felix, care nu ştia nici un joc. Situa ţia i se părea tânărului fără scăpare. Dacă ar fi fost un simplu invitat, ar fi dat bună seara şi ar fi fugit. Dar era “acasă“. Era obosit şi pica de somn. Jucând tăcută şi trăgând cu prudenţă cărţile, Aurelia îl ochea din când în când. Deodată zise:

— Otilio, poate lui domnul Felix îi e foame! Otilia sări de pe scaunul lui Pascalopol.

— Vai, cum l-am uitat! Ce zăpăcită sunt! Venind lingă Felix, îl întrebă şi ea:

— Ti-e foame, nu-i aşa?

Felix tăgădui cu capul, dar Otilia, răspunzând singură la întrebare cu un “fireşte că ţi-e foame!”, se repezi ca vântul pe

o uşă. Se auzir ă izbituri de dulapuri, ciocnituri de farfurii şi Otilia reapăru în curând cu o farfurie pe care se aflau două prăjituri de casă.
— N-am decât asta acum, dar trebuie să mănânci.
Spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Felix o luă intimidat şi începu s-o mănânce încet, sub ochii Otiliei, care aştepta. Într-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenţa până ce nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă.
Cu braţul stâng trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită.

— Cum te simţi la noi? întrebă ea drept încheiere.

În alte împrejurări, Felix ar fi întrebat-o dacă ea n-avea obiceiul să doarmă noaptea, dar acum era atât de buimăcit, încât zise numai:
— Bine!
Satisfăcută de răspuns, Otilia îl păr ăsi şi trecu din nou în spatele bătrânului, în cărţile căruia privi îmbrăţişându-i gâtul. Apoi trecu şi în spatele lui Pascalopol.
— Cine câştigă?
— Aglae, şopti Costache.

Într-adevăr, Aglae, care juca foarte serioasă, începuse să-şi reducă datoria faţă de

Pascalopol. Ea privea din când în când şi în cărţile Aureliei, şi câteodată trăgea de la ea
câte o carte şi-o zvârlea jos.
— Aurico, nu eşti atentă deloc!
Când Otilia supraveghea pe Felix, Pascalopol aruncase ochii spre ei. Acum îl întrebă, fără să ridice ochii din cărţi:
— Domnule Felix, am uitat să te-ntreb, ce-ai de gând să urmezi la Universitate?
— Aş vrea să urmez medicina.
— Fireşte, fiu de doctor, te-nţeleg. Foarte frumos. Aglae păru foarte excitată de acest nevinovat dialog.
— Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!
— Un doctor bun, muncitor câştigă foarte bine azi, observă cu voce mângâietoare Pascalopol.
— Nu-i aşa? se interesă deodată Otilia.
— Pentru asta trebuie sa ai cap, nu glumă! adause rece Aglae, ca şi când era vădit că asta lipsea lui Felix.
— Nu mă-ndoiesc, zise Pascalopol, de inteligenţa domnului Felix.

— Medicina cere ani mulţi, urma Aglae, trântind cu ciudă

o carte, cheltuială, întreţinere. Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.
Tonul cu care fu pronunţat cuvântul “orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai folosise nimeni, în legătură cu el, jigniră profund pe Felix.

— Vai, ce spui, tanti Aglae, dar Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia. Aglae nu se dădu bătută.
— Vreau să spun că e moda acum cu Universitatea. De ce să meargă la Universitate? Are un venit, să-şi găsească o slujbă acolo, şi gata. Eu pe Titi îl las să-şi sfârşească liceul, şi basta.
Pascalopol luă ţigaretul de pe scrumieră, trase un fum şi-l depuse la loc, spre a-şi acoperi o preocupare. Un cocoş se auzi cântând prin apropiere. Pascalopol scoase ceasul şi zise:
— Domnişoară Otilia, tânărului i-o fi somn. E târziu. Otilia sări iute de pe scaun şi, mergând la Felix, întrebă:

— Ţi-e somn?

Ochii lui Felix şi ora înaintată făceau întrebarea de prisos. Otilia îl luă iarăşi de braţ, după ce tânărul apucase de jos valiza, şi-l îndreptă spre o uşă. Înainte de a-i păşi pragul, Felix

crezu de cuviinţă să zică “Bună seara”. Pascalopol se grăbi să-i răspundă, întorcând capul. Aglae răspunse şi ea, fără să ridice ochii din cărţi. Aurelia îl urmări numai cu privirea. Trecur ă printr-o odaie neluminată decât de lună, care părea a fi sufrageria, apoi într-o săliţă din care o scar ă de lemn ducea la etaj. Se urcară pe ea şi ajunseră într-un coridor cu geamlâc, în care Felix recunoscu geamlâcul zărit de jos, din curte. O lampă de petrol de o formă mai îngrijită ardea într-un cui. Otilia o luă şi începu să deschidă uşile odăilor care dădeau în coridor. Erau cel puţin patru.
— Doamne! zise ea, nu ştiu unde să te culc. Am uitat să spun sa pregătească o cameră. Felix avu impulsiunea, ca şi cu prilejul prăjiturii, să declare că nu avea nevoie de nimic, însă i se păru absurd, deoarece neapărat trebuia sa doarmă undeva. De aceea tăcu şi luă parte prin aşteptare la preocuparea Otiliei. Aceasta deschise o uşă, intră singură înăuntru, deretică ceva în pripă, fiindcă se auziră lovituri de scaune izbite şi de dulapuri închise, apoi strigă lui Felix să intre.
— Până mâine dormi aici, este odaia mea. Fii fără grijă. E cam dezordine, dar o să mă ierţi, nu? Noapte bună. Mâine vom sta de vorbă mai mult.
Otilia spuse toate acestea repede, cu un râs graţios, dar cu siguranţă în glas, mai dădu o ochire odăii şi ieşi, făcând lui Felix un salut cu mâna. Se auziră tropote pe scară, trântituri de uşă, şi apoi totul reintră în linişte. O lampă portativă cu abajur era aprinsă pe o masă rotundă, răspândind cercuri de umbre degradate prin casă şi imprimând un rotocol alb în tavan. Felix privi în odaie. Încăperea era mai mult lungă decât lată şi avea o fereastră care da în geamlâc, acoperită cu
o mare cortină de pluş maron. Câteva fotolii scunde şi mici de pluş maron, un scrin de nuc de modă veche, dar masiv, un dulap de haine din acelaşi lemn şi foarte lat dădeau odăii un aer bătrânesc dar elegant. Lucirea pereţilor atrase atenţia lui Felix, care descoperi cu mirare că odaia era tapetată cu o hârtie dungată şi cu mici flori de miozotis. În schimb, patul era nou şi aşa de scund, încât părea un divan. Două suluri moi de catifea se sprijineau la capete pe speteze ornamentate cu împletituri de pai. În apropierea ferestrei se afla o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare. În faţa ei se vedea un scaun rotativ de pian. Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade, şi-n ele se vedeau, ca nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fo

tolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte.

Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi, cele mai multe nemţeşti, dar şi romane franţuzeşti din colecţia Calmann-Lйvy, ilustrat ă şi cartonat ă. Deasupra se vedeau Mademoiselle de la Seigliйre de Jules Sandeau, Indiana de G. Sand. În cameră mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri. Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu somnul său acest ascunziş feminin. Atunci văzu că patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite în grab ă şi că nu se zărea nici umbră de plapumă ori de întocmire pentru dormit. Otilia uitase acest amănunt. Felix se întinse puţin pe pat spre a-şi odihni emoţiile neînţelese pe care le încercase de câteva ore. Un cocoş se auzi foarte pe

aproape bătând din aripi şi cântând. Lui Felix i se p ăru că aerul din casă îşi schimba în mod ciudat culoarea şi că lampa nu mai dădea atâta lumină. În peretele opus uşii, o mică oglindă făcea o pată alburie. Felix se ridică şi suflă în lampă, şi atuncea îşi dădu seama că oglinda prin care se vedeau acum coame de copaci era o fereastră. În odaie era o lumină dulce crepusculară. Felix se întinse din nou pe pat, cu capul pe un morman de perne decorative, fără să se dezbrace. Era hotărât să nu se culce, ci numai să se odihnească, intimidat de acest interior care nu părea pregătit să-l primească. Prin minte i se perindară toate întâmplările din cursul acestei seri ciudate, figura spână a bătrânului, scările scârţâitoare, chipurile din odaie. Apoi toate capetele începură să se apropie şi să se depărteze de masa de joc ca într-o horă, un clopot răsună deasupra lor şi căzu ca un fum gros la mijloc, iar două braţe subţiri îl cuprinse de gât, în vreme ce un glas şoptit de fată întreba:

“Te simţi bine, la noi, nu-i aşa?”
Felix se lăsă în voia braţelor şi se cufundă cu ele în visuri.