Enigma Otiliei - George Călinescu

IV

Cu timpul, Felix se obişnui în casa lui moş Costache, în care începu să se simtă bine. Deplina libertate de care se bucura în aceasta casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt, şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum, pria caracterului său singuratic. Totuşi, un simţ de disciplină înnăscut ferea pe Felix de excese. Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuoase, deferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi fiindcă era or-fan dezvoltase firea lui ambiţioas ă. Aştepta cu nerăbdare s ă se deschidă universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voind să-şi facă o cariera solid ă, cât mai curând. Numără lunile până la majorat, tăind pe un calendar săptămânile trecute şi făcând de pe acum planuri asupra viitorului. Îi trebuiau bani să-şi cumpere c ărţi şi unele lucruri de îmbrăcăminte şi, după câteva codiri, merse într-o zi la moş Costache şi-i ceru.
— Ha! holbă ochii bătrânul, întârziind răspunsul. Apoi, bâlbâindu-se, spuse că n-are, apoi că n-a mai rămas nimic din venitul anului în curs, în sfârşit, că venitul e mai mic decât ar fi trebuit şi că nu ştie cum are s-o scoată. De ce nu dai lecţii particulare, ca să câştigi? insinuă el confidenţial. Îţi faci treburile şi-mi dai şi mie pentru îmbunătăţirea pensiunii.
Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic şi nici după aceea nu crezu că se cade să întrebe pe moş Costache câtă era propriuzis averea lui administrată. Îi era ruşine de Otilia. Însă făcu unele socoteli aproximative, adunând chiriile ce se luau de pe prăvălii şi apartamente, socotite la o sumă potrivită (avea informaţii vagi), şi văzu că i s-ar cuveni pe lună câteva sute de lei, din care şi-ar fi putut plăti cu prisosinţă pensiunea, cu oricâte cheltuieli suplimentare. Lecţii n-ar fi voit să dea, ca să poată studia în toată voia. Otilia, văzându-l abătut, îl descusu şi nu-l lăsă până nu află pricina supărării.
— Aşa e papa, se indignă şi ea, nu trebuie să te superi, trebuie să ştii cum să-l iei. Lasă-mă pe mine.
Într-adevăr, puţin după această convorbire, Otilia îl luă pe moş Costache de braţ şi, plină de gingăşii, îl duse în casă “să-i spună ceva”. Întrevederea fu lungă şi Felix însuşi putu să audă mormăiturile bătrânului şi implorările ascuţite ale Otiliei. Otilia ieşi însă posomorâtă şi nu dădu lui Felix nici o explicaţie. A doua zi dimineaţă, Felix o văzu ieşind în oraş îmbrăcată cu o rochie nouă de dantelă. Fata îl chemă şi-i spuse şoptind:

— Fii liniştit, că aranjez eu! Acum mă duc puţin în oraş.

La întoarcere Otilia chemă pe Felix deoparte şi-i dădu trei sute de lei.
— Dar te rog mult să nu-i spui nimic lui papa!
— Nu ţi i-a dat el?

— Ba da, ba da, nici vorbă! Fii cuminte şi fă aşa cum îţi spun eu... îţi explic altă dată.

Otilia deveni pentru Felix, încetul cu încetul, adevărata stăpână a casei, căreia îi încredinţa toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit şi gata să se strecoare printre degete. Dar mai încerca faţă de ea o atracţie care deveni din ce în ce mai tiranică. Noaptea, chipul Otiliei îl urmărea în tot timpul, cu temerea totodat ă de a nu-l pierde. Simţea o ciudată nevoie a prezenţei fetei, şi adesea nu putea dormi. Din grădina de jos, când se adunau seara obişnuiţii partidei de tabinet, auzea aproape numai glasul Otiliei. Când fata urca vijelios scările sau când îi

vorbea, avea tresărituri. Avu impulsiunea de multe ori să-i sărute mâna. De câte ori Otilia ieşea în grădină, Felix, nerăbdător, căuta un pretext de-a ieşi şi el, şi îl găsea în dorinţa de a citi jos. Otilia era de o familiaritate, de o lipsă de jenă care îl tulburau; din păcate însă nu avusese el însuşi prilejul de a se apropia mai mult de ea, fiindcă fata lipsea mai toată ziua de acasă, iar când venea, era înconjurată de toţi ceilalţ i. Familiaritatea Otiliei avea o nuanţă protectoare, ca pentru o fiinţă inofensivă de care nu te temi. Neputând sta cu Otilia, Felix şedea cu lucrurile ei. Îi plăcea parfumul nedefinit pe care-l lăsa ea multă vreme după trecerea ei, dezordinea graţioasă din care reconstituia mişcările ei, semnăturile, lucrurile uitate prin cărţi. Odată, Otilia îl trimise pe Felix sus, să-i aducă un degetar. Tânărul găsi în odaie o amestec ătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii. Felix se simţi mai aproape de Otilia aici în odaie, decât lângă fata însăşi. Otilia îi dădea din când în când mici însărcinări, când pleca în oraş, pe care începuse a le aştepta cu nerăbdare şi a le provoca. Nu scăpa uneori de reproşuri amicale.