Povestire fără titlu

Oglinda fermecata

IN URMA CU 4 LUNI 

Undeva , la capatul padurii, este un lac ce ma fascineaza ori de cate ori il vad. Apa lui atat de linistita, cu mici unde atunci cand adie vantul, isi schimba culoarea parand o oglinda fermecata. Daca bate soarele puternic, este asemenea floarea-soarelui, iar daca este la asfintit,pare ca a luat foc. In acele momente este de un rosu patrunzator,cu sclipiri de rubine. Obijuiam sa vin aici in fiecare sfarsit de saptamana impreuna cu parinti mei.Intindeam o patura pe malul apei si ne relaxam , lasand natura sa imi gadile fiecare coltsor. Acum insa vin ca sa scap de probleme, sa uit mai bine spus. Ma asez pe marginea apei si zambesc trist in timp ce imi trec o mana prin apa. In cateva zile devin majora oficial, iar asta ar trebui sa ma bucure, insa stiu ce va urma de maine. Ma ridic de joc si imi scutur rochia apoi o iau usor spre casa. Pasi mei sunt mici si foarte calculati, aproape de iesire din padure aud o bubuitura si inlemnesc. Imi intorc capul in directia aia si vad in mijlocul soselei o motocicleta si o masina. Un baiat coboara din masina si se uita panicat in jur. Picioarele mele sunt intepenite si inima imi bate de o mie de ori mai puternic.  Cu greu imi fortez picioarele sa se miste si alerg spre motocicleta facuta bucati.  La cativa pasi de ea se vede silueta unu baiat plin de sange. Imi duc mainile la gura sa imi opresc tipatul de spaima.

-Alesio! Alesio

Vocea baiatului care a coborat fin masina se aude mai aprape de mine.  Ma apropi de trupul care zace pe jos si ii scot cu grija casca.  Vederea mi se intuneca instantaneu de lacrimi si tipatul meu e atat de infiorator.  Ii ating cu grija fata stergandui cateva urme de sange.  Il aud pe baiatul din spatele meu cum da indicati la salvare cel mai posibil,  dar refuz sa ma ridic de langa prietenul meu.

-Hai ridica-te de acolo.

Aud vocea aia din nou. Nu fac nici un gest.  Stau aruncata pe jos, cu rochia plina de sange si plang.  Dupa minute bune sirenele de la ambulanta se aud si simt doua brate cum ma ridica de langa Ionut.  Lacrimile continua sa cada iar corpul meu e din ce in ce mai slabit. Simt cum sunt pusa pe bancheta unei masini dar refuz sa ma minsc.

-Esti bine?

Aceias voce, aceias intrebare care mi-a fost adresata in ultimele  10 minute de cand am plecat din locul ala cumplit.  Daca sunt bine?  Nu,  nu sunt bine.  Cum as putea sa fiu bine?  Baiatul acela mie prieten de 5 ani.  Cum as putea fi bine stiind ca el e posibil sa fi murit sub ochii mei.

-Esti prieten cu el nu?

Intrebarea mea il lua prin surprindere sau faptul ca in sfarsit am zis ceva.  Clipeste de cateva ori si isi muta privirea inapoi la drum.

-Cel mai bun prieten.  Il cunosti,nu?  Am vazut cum il mangaiai.

-Suntem prieteni de 5 ani....

Imi sprijin capul de geamul masini si nu mai spun nimic.  Vreau sa ajung la spital mai repede sa vad cum se simte.  Dupa alte 10 minute de liniste ajungem la spital.  Nici nu astept sa parcheze ca sar din masina si alerg ca o nebuna pe holurile spitalului. In capatul holului dau peste mama si fratele lui.  Ochii femei se maresc de spaima cand ma vede alergand spre ei  cu rochia plina de sange.  Adi,  fratele lui ma prinde in brate si imi analizeaza hainele cateva clipe.  Din spatele nostru se aud pasi si imi dau seama ca este baiatul care ma adus cu masina pana aici.

-Ea ce cauta aici?

Intrebarea lui Adi ma face sa suspin si ii simt mainile srangandu-ma mai tare in brate.

-Ea...  A stat lipita de Alesio pana au ajuns medici. 

Pot simti privirea mamei lui pe mine dar prefer sa imi tin capul in tricoul lui Adi.  Ameteala pune stapanire pe mine si ma asez pe scaunele din sala de asteltare.
Stam de mai bine de 5 ore in spitalul asta nenorocit si nimeni nu ne spune nimic.  Adi a fost plecat sa imi aduca schimburi si mancare iar eu am ramas cu doamna Mara.  Acum stam toti si asteptam un doctor sa ne spuna ceva.

-Esti bine ,draga mea?

Vocea doamnei Marei ma readuce inapoi si dau aprobator din cap cand un doctor se intreapta spre noi.

-Familia Black?
-Da.
-Ma bucur sa va anunt ca operatia a decurs de minune iar tanarul se afla la terapie intensiva.

Respiram usurati cute toti iar medicul ne anunta can de maine va fi mutat in salon si vom putea sa il vizitam.  Hotarasc sa place acasa sa ma odihnesc si sa fact un dus. Dupa 25 de minute de mers pe jos ajung in fata blocului unde locuiesc.  Scot cheile si urc pana la etajul 7 pe scari.  Deschid usa apartamentului si dau de sora mea mai mica si Alexa,  prietena mea, pe canapea.  Cand ma vad amandoua sar pe mine.

-Esti bine?  Ne-a povestit Adi tot.  Cum se simte?  Ce au zis doctori.?

Toate intrebarile astea imi dau migrene.  Le fac semn fetelor sa taca si trec pe langa ele direct spre camera mea.

Zilele au trecut iar el si-a revenit ursor usor, insa nu pot sa stau in prezenta lui deloc. Dupa spusele medicului prietenul meu nu isi mai aminteste nimic din ultimi 5 ani. Adica eu nu exist si nici nu am existat in viata lui. Poate e un lucru bun....