Ultimul rãsărit

1 notă scrisul italic, sunt trăirile lui Sloan.

       
        A fost odată ca niciodată... Un regat îndepărtat, în care trăiau un rege și soția sa. Erau atât de fericiți și îndrăgostiți, încât au hotărât să se căsătorească, odată cu Festivalul trandafirilor. Peste fix trei luni. Dar într-o zi pe când vâna, Matew, regele, a fost chemat urgent la palat... Când a juns acolo, l-a găsit pe Seba, doctorul, cum o îngrija pe Sloan, viitoarea lui soție. Cu inima grea, și ochii în lacrimi a fost anunțat că micuța nu mai avea de trăit decât o zi...

        Douăzeci și patru. Două zeci și patru de pete pe tavanul crem și vechi, al fostei mele camere, din casa părintească. Două zeci și patru de narcise galbene, stau cuminți, împărțindu-și parfumul, scârbos de proaspăt, cu restul casei. Două zeci și patru de poze ce atârnă greu în ramele lor negre, în cuie lucioase, bătute în peretele alb. Amintind de cuiele din mâinile lui Iisus. Și două zeci și patru de ore, până voi muri...

        Cum se poate ca în fiecare secundă, din fiecare zi, din ultimii doisprăzece ani, să te rogi lui Dumnezeu, iar el să facă asta? Mă ridic din patul mic și murdar, care scârție, parcă urând și el ce va urma să se întâmple. Și pășesc în grădina din spatele a ceea ce mai rămăsese, din scheletul fostei case. De ce Doamne?! Nu am fost eu destul de credincioasă? Nu am ținut eu post de fiecare dată, și m-am închinat doar ție? Nu am ajutat eu, pe aproapele meu, cu mâncare sau orice pentru ai fi bine? Nu am avut grijă să respect toate îndatoriile de fată, după moartea, părinților, mei? Fi-le-ar țărână ușoară? Nu te-am iubit eu din tot sufletul meu, mic și sărăcăcios? Nu ți-am strigat numele pentru ca toți surzii să ți-l audă, și să se întoarcă la tine? Nu  am pus eu numele tău pe buzele celor muți, și i-am ghidat spre casa ta? De ce Tată? Nu ți-am fost eu, copil? De ce mă lași, tocmai acum?!

        Ploaia rece de toamnă se izbește de obrajii tinerei, care disperată, stă în genunchi și urlă spre cer, ca un animal, care e gata să moară. Lacrimile calde i se amestecă împreună cu stropii reci de ploaie. În timp ce apa i se prelinge de pe păr pe ochii închiși, apoi pe gât.

        Tată? Hai să mă ți din nou de mână, și învață-mă din nou, să merg. Ca atunci când eram mică, și mi-ai arătat calea Ta, cea dreaptă! Nu mă abandona, ca pe un câine maidanez, bastard, ce a urinat pe covorul scump din living, și care Ți-a ros papucii preferați, iar acum merită o pedeapsă. De fapt nu. Nu plâng, nu te implor... M-ai lăsat când a fost  mai greu... Dar mă lepăd eu de tine m-ai auzit Tată?! Fica Ta, Te reneagă... Mă auzi????

        Pumnii ei bãturã violent în pământul aspru, acoperit de apă. Striga fierbinte, răgușit și trist. Își urla durerea la un cer, ce nu o auzea. Ploaia continundu-și cursul firesc.

        Matew. De ce iubitul meu?! Tocmai când ne găsiserăm, trebuie să fug? Nu vreau să fug, am obosit să fac asta mereu. Nu mă lăsa, nu asculta ce zice gura mea, și nici nu privii picioarele, ce încep să îmi fugă deja, înainte. Ascultă-mi inima, care a prins rãdăcini adânci, în solul inimii tale! Vreau să zac... Să zac, în patul, unde am dormit de atâtea ori. În timp ce tu mă strângi, tare în brațe, și îmi umplu nările tremurânde, cu parful tău... Nu mă lãsa! Am nevoie de tine. Nu pot părăsi gustul mentolat al sărutului tãu. Parful tău vibrant, care îmi dă simțurile peste cap. Sau prostul obicei de a îmbrăca hainele tale. Fă-mă să râd până mă sufoc, și nu mă lăsa sã cad în hăul plini cu diavolii mei. Ști că te iubesc. Oferă-mi ultimul meu rãsãrit! Așa cum mi l-ai oferit pe primul. Nu voi pleca. Nu te părãsesc, nu pe tine. Închid ochii, e așa calmant, și aștept să vii odată cu răsăritul...

700 de cuvinte.
P

rincesse_de_soleil