Să frângem împreună [BxB]

Capitolul 4 - 196 de zile

Arthur

  — Presupun că nu vrei să mergi la biserică cu noi, este? m-a întrebat Angela în dimineața de duminică în timp ce își punea brățările și inelele.

  Sincer, avea noroc că eram treaz la ora asta teribilă: opt. Era ultimă duminică înainte să am prima mea zi de școală în Florence. De vreo două săptămâni doar stăteam ca o legumă, așteptând să mi se aprobe transferul. Nu cred că aveau chiar atât de multe prin care să treacă, dar tot m-au făcut să aștept ca o cățea în călduri. Nu făcusem decât să mă trezesc, să mănânc, să mă uit în gol gânditor și să mă culc. Apoi iar de la capăt. Dacă mă simțeam aventuros, chiar ieșeam din casă să alerg până după pod și înapoi.

  Nu mi-a luat mult să aflu tot ce trebuia să știu despre liceul ales de Angela și Harvey – Bradshaw High – și anume, avea o echipă de atletism, pe lângă altele. Nu prea mă mai interesau multe, deși părea să aibă destule facilități. Surprinzător.

  Nu prea îmi amintesc dacă am făcut ceva în ziua aceea înainte să o aud pe Angela spunându-mi:

  — Dragule, ar trebui să mai ieși și tu afară! Să cunoști tineri de vârsta ta! La o disco... adică un club sau unde mergeți voi.

  N-am vrut să o contrazic sau să-i explic că la cluburi nu îți faci prieteni pe viață. Eventual poate doar găsești pe cineva care e dispus să și-o tragă cu tine în baie. Care oricum nu era o mare posibilitate pentru mine, având în vedere că dacă voiam niște acțiune, nu mă puteam duce la cluburile normale. Și știa și ea asta pentru numele lui Dumnezeu! Agh, urăsc orașul ăsta! În Chicago, măcar mă puteam strecura la cluburile normale mai din centru unde nimănui nu-i prea păsa.

  Până la urmă, am ajuns să plec din casă doar ca să-i închid gura. Nu știu ce exemplu spera să-mi ofere: să mă duc la club duminică seara, urmată de o zi de școală? Încerca să-mi câștige prietenia?

   Am pus pe mine primele haine pe care mi-am pus ochii: niște blugi oarecare și un tricou strâmt. Mi-am aranjat puțin părul doar ca să nu spună că nu încerc. Normal aș fi mers la alergat și m-aș fi prefăcut că am făcut ce mi-a sugerat ea, dar practic mi-a lipit cheile de la mașină de mână și nu prea am avut ce să fac în legătură cu asta.

  Așa că doar am condus. Abia când am intrat în prima intersecție, mi-am dat seama că în împrejurări de genul a murit tata. Atunci privirea mi s-a încețoșat și am zis că dacă nu mă adun, așa voi păți și eu. Am urmărit indicatoarele până la un anumit punct panoramic, cum îi spuneau ei. Wiley Peak. Eu îi spuneam un deal cu niște bănci amenajate în vârf. Până să ajung acolo, deja se întunecase și eram atât de fericit că n-a mai avut nimeni ideea mea briliantă de a veni aici.

  Călcându-mi pe inimă, a trebui să recunosc că nu era cel mai rău loc din lume. Era un foișor simpatic în natură unde îmi imaginez că toată lumea făcea grătare de 4 iulie. Puteai să vezi toate luminile orașului și chiar și mașinile de pe străzile principale. Dar cel mai mult îmi placea că puteam vedea câteva stele. Huh, asta era ceva nou.

  Nu știu cât timp am stat doar așa, rezemat de capota mașinii, golindu-mi mintea și fumând doar ca să-mi țin mâinile ocupate. Era chiar un record; cât am stat fără să mă gândesc la tata cel mai mult. Eram chiar... liniștit. Cine știe, poate chiar...

  Asta era până când altă mașină a tras lângă a mea și, instant, am simțit cum mi se ridică tensiunea. Nu puteam să am un – unul singur! – un moment de liniște și de pace împreună cu pachetul meu de țigări acum aproape gol. Jur, dacă era un cuplu care a venit să-și facă de cap sub clar de lună, urma să înnebunesc. Spre fericirea mea, nu era decât un tip în mașină care, ca și mine, a ieșit și s-a rezemat de portieră, privind orașul.