Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tînăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mînă într-alta. Strada era pustie și întunecată și, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă și foșnitoare ca o pădure.
Într-adevăr, toate curțile și mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrîni, că de altfel îndeobște curțile marelui sat ce era atunci capitală. Vîntul scutura, după popasuri egale, copamele pomilor, făcînd un tumult nevăzut, și nu mai întunecarea și reaprinderea unui lan de stele dădea trecatorului bănuiala că mari vîrfuri de arbori se miscau pe cer. Tînărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutînd, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor.
