Iubire în 4 acte

Capitolul I - Pierdut în ochii ei, printre pagini împrăștiate...

         Dragoste, dragoste, dragoste. De două ori da și o dată nu. Mulți adolescenți, la cinșpe ani, s-ar feri de cuvântul ăsta. Nu ar ști să îl explice. Și cu siguranță nu ar avea cum să-și propună un exercițiu imaginativ pentru a dibui cum se simte această dragoste. Mă număr printre ei.
         Când eram doar un vlăjgan în ultimul an al ciclului gimnazial, nu-mi stătea gândul la termeni romantici. Aveam un vecin tare băgăcios care mereu îmi punea întrebări incomode despre fete imaginare. Uram să îi răspund. Probabil știi situația. Cine ar fi crezut însă că aveam să fiu zdruncinat din temeliile oaselor întocmai de una din acele fete? Eu unul, nu m-am așteptat la asta.
         Voi pune totul în rânduri frumos așezate, cât încă îmi aduc aminte cu exactitate, spre exemplu, mirosul parfumului ei... Sau... Mirosul unor foi scoase proaspăt la imprimantă sau... Sau mai bine o să profit de curiozitatea ta și te voi menține în povestea mea. (Care încă nu a început.).
         Despre mine? E simplu: un îndrăgostit. Cu maxima rațiune a inimii mele îți spun că mă declar așa. Nu-mi pot imagina o viață pe care să o trăiesc doar fiindcă am căpătat-o fără cerere. A trăi, pentru mine, (sau mai bine nu zic așa, deoarece nu vreau să insinuez că pentru voi ar însemna opusul). A trăi nu se rezumă la procesul neobosit de respirație. Iar inima nu se zbate în piept o viață întreagă pentru a evada, ci întocmai pentru a rămâne închisă acolo, fericită. "Tu ești celula ei și trebuie să te îngrijești de ea. Hrănește-o cu iubire.". V-am zis întocmai ce mi-a zis și mie cândva un profesor pe care am avut onoarea să-l întâlnesc la un cerc pedagogic și care m-a fascinat atunci cu ideologiile sale despre viață, ce erau în mare parte, comune cu ale mele. Bineînțeles că pe atunci mi se părea fascinant dar acum însă, când am ajuns să-mi formez propriile concepții, mi se pare ușor mutual. Banal chiar. Sunt obișnuit să împărtășesc păreri despre viață cu diferite persoane. (Aceeași poveste și totuși, de fiecare dată alta).
         Revenind. Mă simt fericit. Înseamnă că îi dau inimii ce-i trebuie: iubire. Iubirea... Nu e un concept. Nu e ceva ce am inventat. E o evidență a ceea ce suntem. Are utilități sociale, apropie oamenii chiar și de la distanță și dovedește existența laturii umane. (Da, consider că ne-am degradat în ultimul timp la capitolul "evidențe". Voi reveni.). Probabil mi se poate reproșa că iubim persoane care nu mai sunt, așadar, unde ar fi utilitatea socială a iubirii în asta? Nu e. Însă aici se transpune în prima evidență: empatia. Empatia față de cei dragi, față de semenii noștri și față de propria noastră existență ne-a hrănit evoluția de-a lungul mileniilor.
         Voi scrie despre dragoste. Voi scrie despre iubire. Cum spuneam, sunt un îndrăgostit. Cu toate că sensul de bază s-a instalat acum în mintea ta, eu îți spun altceva. Poți îndrăgi un loc foarte mult, plasându-l într-un spațiu temporal inerțial, undeva în substraturile minții. Poți, de asemenea, să iubești diferite lucruri: natura (un anotimp, o floare, un animăluț sau pur și simplu un răsărit), poate un obiect în anumite condiții (o carte), un citat, o melodie, un film... Poți astfel să te numești "îndrăgostit" zi de zi. Vorbind din perspectiva prezentului, sunt îndrăgostit pe baza principiilor enumerate anterior. Totuși... Pentru a gusta cu adevărat iubirea, trebuie să te arunci haotic în dansul cu un străin sau o străină, fără să știi pașii, cu ochii închiși și mâinile strânse de-ale lui sau ale ei, și să vă învârtiți cu încredere că niciunul nu îi va da drumul celuilalt... Cum de altfel am făcut și eu acum nu mai bine de 6 ani...

11 septembrie 2012

Dimineața

         Era într-o zi de marți - ultima zi de marți liberă de dinaintea începerii noului an școlar. Eram și trist, și vesel; trist pentru că trebuia să-mi închei socotelile cu vacanța, dar vesel deoarece urma să fiu printre cei mai mari flăcăi din școală, adică în clasa a 8-a.
         M-a trezit tata brusc de dimineață. Mi-aduc aminte ceasul de deasupra patului meu - indica aproape 9. Nu știam ce se petrece. Mi-a făcut semn pe fereastra ușii să mă ridic și să mă îmbrac. Zis și făcut. M-am grăbit să ies din cameră și să-l întâlnesc în pragul ușii de la intrare. Mi-a întins niște bani și m-a trimis să-i cumpăr țigări. "Pe bune, tata...?", îngânam eu. N-am avut de ales. Mi-am făcut datoria de cărăuș și i-am adus pachetul, nu înainte însă de a mă cinsti cu o ciocolată caldă albă - ceva rar pe atunci la un magazin de sat.
         Întors acasă, tata era vesel. Mama se trezise și ea. Motivul zâmbetelor lui taică-miu a fost plata salariului. S-a întors din Franța undeva la finele lui august și urma să plece înapoi la sfârșitul lui septembrie. După cum i-a promis, patronul i-a pus banii la jumătatea lunii (aproximativ). I-a spus mamei că mă răpește pentru o escapadă tată-fiu, în oraș. La auzul acestor vorbe, inima mi-a crescut în piept. Tata îmi făcuse o promisiune înainte de a se întoarce acasă: eu trebuia să o ascult pe mama și să mă ocup cât pot de treburile casei, împreună cu ea, iar el urma să-mi cumpere un telefon. (Primul meu telefon!). M-am schimbat repede fiindcă la zece și două-ș-cinci trenul ajungea în gară. Casa noastră, situată pe un colț de uliță, între un stâlp de electricitate, calea ferată, și un drum pietruit, se zdruncina de fiecare dată când venea trenul dinspre Cacica - la fel cum trebuia să vină și acum. Eram la 2 minute de mers pe jos de haltă.
         Am auzit trenul. Tata a sărutat-o pe mama și i-a spus să aibă grijă până revenim, apoi am pornit. Am ajuns pe peron odată cu trenul. Patru lei era prețul unui bilet atunci și tot așa e și acum. Tata însă i-a dat 5 nașului și aia a fost. Nu ne-a mai deranjat nimeni tot drumul până în Suceava. Eu nu știam ce-i ăla naș, nu în contextul unui domn ce dă bilete pe tren. Știam însă de nașii de nuntă sau botez. Și bineînțeles, ăsta a fost unul din subiectele de discuție până am ajuns în prima gară de pe rută. Acolo s-a urcat cineva care a venit în compartimentul nostru. Se pare că se cunoștea cu tata. Eu însă nu-l știam nici măcar din vedere. L-a întrebat pe tata dacă eu sunt băiatul lui, că vai Doamne ce mare m-am făcut! Apoi, inevitabil, s-a întors și m-a întrebat cum stau cu gagicile. (Formularea asta nu mi-a plăcut niciodată, cu atât mai puțin să răspund la ea. L-am ignorat.). Tata m-a scuzat zicându-i lui Nicușor (aparent așa se numea respectivul) că îmi stă gândul la telefoane acum, nu la fete. Și așa s-au luat ei într-o discuție despre cele mai bune firme, după părerile lor. Au concluzionat că Samsung e cea mai bună alegere. Recunosc, eu nu mă pricepeam. Voiam un telefon cu care să pot intra în rând cu colegii mei, care aveau mobile încă de printr-a 5-a.
         Ne-am oprit. După jumătate de oră eram ajunși în oraș. Tipul avea treabă așa că a plecat în grabă. Tata ar fi vrut să mai servească o bere la un bar subteran de lângă stația de autobuz dar eu eram nerăbdător și nu l-am lăsat. Am luat prima cursă care ducea în centrul orașului. Ne-am împotmolit la o intersecție din cauza unui carambol. Am înțeles că au fost răniți grav. Atât am auzit din mulțime. După încă o jumătate de oră, am ajuns în final în Centru. Acolo l-am lăsat pe tata să mă ghideze. Lângă piață știam că este un magazin de telefoane. Dar stai! A trebuit să scoată banii mai întâi, să-i schimbe... Totul lungea și mai mult nerăbdarea mea și îmi mistuia entuziasmul. Și dacă n-ar fi fost de ajuns, înainte de momentul mult așteptat, tata a decis să intre mai întâi în cârciuma din piață. Ce mai escapadă tată-fiu! Îmi aduce aminte de zilele de dinaintea Crăciunului când veneam împreună la piață pentru a cumpăra cele necesare, apoi el se îmbăta și mă punea pe mine să chem un taxi... Să trec peste însă. Paharul s-a golit.
- Hai! - îmi zise el. "În sfârșit!", strigam în gând.
         Am intrat. O puzderie de telefoane din vreo 4 vitrine ne-au luat ochii amândurora. Ca orice copil, m-am îndreptat spre exponatele cele mai arătoase - și cele mai scumpe totodată. Am văzut un telefon care avea incorporat un mini-proiector. Când am aflat prețul însă, am renunțat la a-mi face iluzii. Ajunși la rând după o așteptare de vreo douăzeci de minute, tata m-a introdus celor două vânzătoare, tinere și frumoase. A spus că sunt în căutarea primului meu telefon așa că ar fi bine ca ele să-mi recomande ceva potrivit. Așa au ajuns să înșire pe tejghea trei cutii, cu trei telefoane de la firme diferite. Toate însă erau peste așteptările mele. Nu aveau butoane, ci ecran tactil. Nu erau orice telefoane, ci smartphone-uri... Eu nici măcar nu știam ce e ăla sistem de operare sau cine e Android... Tata nici atât. În fine, cele două erau acolo, dispuse să ne lumineze. Dar după toate discuțiile, nu-mi plăcea niciunul. Nici ca design, și nici ca specificații. (Reușisem să deduc câteva chestii logice și am concluzionat că nu sunt performante). Dar ce știa un puști despre performanță?
         Apare apoi un tip. Un domn în ochii mei de copil. Avea carismă și știa să se facă plăcut. A venit cu o a patra cutie, în care se ascundea un telefon drăguț, cu un spate negru mat, și pe care scria mare și frumos Samsung. Bărbatul ne-a zis că e doar cu puțin mai scump și că ar fi potrivit pentru un băiat așa mare ca mine. (Începeam să mă întreb dacă era înălțimea mea de vină pentru asocierea asta sâcâitoare de cuvinte. Aveam 1,72 la aproape 15 ani.). Într-adevăr, mi-a plăcut telefonul. Tata mi-a observat privirea. Îi plăcuse și lui. Și m-a întrebat "Îți place?", iar eu i-am răspuns un "da" timid. Adjudecat! Acel domn s-a întors înapoi pentru a se ocupa de un alt client iar cele două vânzătoare s-au apucat să facă actele necesare procesului de vânzare-cumpărare. Eram atât de bucuros. Îmi stăteau ochii numai pe cutia aia. Una din acele domnișoare, Lorena (văzusem numele pe ecuson), mi-a zis să-l desfac și să-l pornesc dacă vreau. Mai încape îndoială că nu voiam? Nici nu-mi aduc aminte în cât timp am desfăcut cutia, am pus bateria telefonului și l-am deschis. Mi-au arătat ele cum să îi fac primele setări și gata, eram pregătit să devin utilizator de smartphone. Pasionat de fotografie încă de pe atunci, am vrut să testez camera. Lorena mi-a spus că pot ieși și afară dacă doresc, până termină de făcut actele, garanția și plata împreună cu tata. "Ok.", și am ieșit.