Coroana de foc

Capitolul 1

Castelul în Andaluxys era o construcție veche, atât de veche încât denumirea de castel era jignitoare pentru oricare altul. Era o fortificație în stâncă, de o culoare vag rozalie, arăta de parcă urma să se prăbușească în orice moment. Cu trei niveluri, ferestre mici într-un cadru de fier fără sticlă, turnurile erau de mult căzute. Nu avea nici un element decorativ, nici o sculptură, statuie, nimic care îi ofere frumusețea unui castel. Pe interior situația nu era mai fericită, coridoarele erau lungi, înguste, fără ferestre, iar camerele erau întunecate și friguroase. Nu avea o sală de bal, nici o sală a tronului fastuoasă. Era doar o clădire banală și veche, poate cel mai nefercit castel în care pusese Carula vreo dată piciorul. 

     Aici domnea familia Andaluxys, cei care au pus bazele acestui regat cu câteva sute de ani în urmă. Un regat slab, cu puțini locuitori și resurse și mai puține. Un regat slab, ar fi fost o țintă ușoară pentru oricine ar fi vrut să își mărească teritoriul. Norocul lor era dereșul stâncos care îl înconjura și tratatul coroanei de foc, care interzicea atacarea unu regat cu scopul de a cuceri. 

     Soarele aproape dispăruse, cerul fiind o combinație tristă de cenușiu cu roșu. Categoric Andaluxys nu era un loc în care să vrei să te ii născut sau să trăiești. 

      Se apropia ora cinei, iar regele ceru să îi fie adusă mâncarea în birou. Carula se amestecă printr-e puținii servitori, cu haine de servitoare și părul ascuns sub o bonetă, singurul lucru care i-ar fi putut da de gol originea, era felul elegant în care se mișca. Însă oamenii erau prea ocupați ca să îi dea atenție. 

     Ajunsă în fața ușii biroului, ciocnii o dată și intră fără să aștepte un răspuns. Încăperea era slab luminată de o lampă așezată pe o masă ticsită cu tot soiul de roci, și lumina slabă care se strecura prin fereastră.

   Regele era un om excentric ar fi spus unii, însă Carula știa că era mult mai mult, îi înțelese tactica, și pe o parte i se părea un idiot, iar pe de altă parte era de admirat viclenia bătrânului. 

    Își umplu biroul cu tot felul de nimicuri ciudate, de la capete de animale prinse pe pereți nu doar în biroul său, ci și în toate camerele din castel, la o replică mai mică a unei corăbii în sala de mese. Masa din biroul său era sculptată direct din piatra care acoperea și podeaua, avea o bibliotecă plină cu cărți doar în limbii moarte, nici măcar una în limba vorbită în Andaluxys. Dulapuri pline cu borcane în care se găseau animale mici murate sau în saramură, reptile și rozătoare chiar și păsări. Tot soiul de tablouri care înfățișau nuduri grotești cu femei se găseau pe pereți castelului. Carula ura cel mai mult tapiseria din biroul regelui, în înfățișa chiar pe el într-o ipostază ce ar fi dat coșmaruri și celui mai neînfricat războinic, sau oricărui asasin de temut. Poate cel mai straniu însă, era colecția de ghilotine din hlul principal, care nu erau ținute doar de decor. 

     Nu era de mirare de ce oamenii credeau că regele e smintit, însă Carula înțelesese că realitatea era alta. O strategie pentru a păcăli oamenii că este doar un bătrân lunatic ușor de înlăturat. Nu avea copii, și în ciuda faptului că nu avea nici un regat băgat, o coroană e o coroană, un pas mai aproape spre coroana de foc. 

     Regele era așezat în scaunul său din spatele mesei de piatră, aștepta răbdător în liniște să își primească mâncarea. 

     Când Carula aflase că regele își caută un nou degustător nu mai așteptase și venise în Andaluxys cu primul vapor. Era cel mai bun mod în care se putea apropia de rege.

    Așeză tava pe care se găseau un castron cu tocănită și o cană cu cea, în țața regelui și începu să le guste în liniște. Era deja de câteva săptămâni în Andaluxys, se săturase de aerul prăfos și diferența de temperatură dintr-e zi și noapte. După ce termină împinse tava spre rege, care începu să mănânce fără tragere de inimă. Îi făcu semn cu mâna să plece, dar Carula nu se clinti. Regele se încruntă supărat, dar nu se opri din mâncat/ Special făcu în așa fel încât să întârzie mâncarea. 

     -Ce mai vrei fato? Poți să pleci. 

     Când nu primi nuci un răspuns, se pregăti să strige la ea să se care, când simți o împunsătură din stomac. Carula observă și zâmbi mulțumită. 

     Regele înțelesese repede ce se întâmpla, o fixă cu ochi bulbucați și începu să râdă printre crizele de tuse. 

      Mere mi sa părut că ceva nu e în regulă cu tine. Scuipă pe podea o parte din mâncare și aproape se înecă. Ce remarcabil, să te sacrifici pe tine ca să mor eu, adorabil. 

      Regele râse batjocoritor, însă se opri în momentul în care observa că fata era în continuare în picioare într-o postură elegantă și cu zâmbetul pe buze. 

      -O vrăjitoare așa dar. Carula nu aprobă, dar nici nu negă. 

        Așteptă în aceiași poziție până ce regele căzu de pe scaun într-o băltoacă de vomă și sânge. După câteva minute în care regele nu mai făcu nici o mișcare, se apropie de el, îl lovi cu vârful pantofului, dar nu obținu nici o reacție. Zâmbi mulțumită, regele era mort, își făcuse treaba. 

     Se întoarse pe călcâie ca să plece, dar nu înainte de a se apropia de unul din capele de animale atârnate pe unul din pereții încăperi. Se oprise în fața unui cap de leu în gura căruia erau îndesate câteva săbii scurte și subțiri, toate într-o culoare roșiatică. Luă două și le băgă în geanta pe care o ținea pe spate. 

      Părăsi încăperea apoi castelul ca o umbră, era de parcă nici măcar nu trecuse pe acolo. 

       Când oamenii regelui l-au găsit mort pe podeaua biroului său, a tras concluzia că cel mai probabil, degustătorul nu își dăduse seama că mâncarea era otrăvită, iar aceasta reușise să plece înainte ca otravă să o răpună. Nu se obosiseră să caute cadavrul fetei, nu avea nici o importanță pentru ei. 

      În noaptea în care aveau loc funerarele regelui, fata era deja departe pe un vas ce se îndrepta spre unul din cele mai mari regate din Eleryya, și locul ei preferat, Andora.