Şi a fost lumină.
Iar din lumină ai apărut tu, cu ochii grei de întuneric. Purtai după tine aerul rece al neanului şi nu îţi dădeai seama, dar miroseai a inexistenţă, a nimic. Ca un prunc abia născut, plângeai. Dar tu nu plângeai ca noi, nu-ţi curgeau şiroaie umede pe obraji. Lacrimile tale se tolăneau la umbra genelor, se jucau pe conturul ochilor şi refuzau să cadă.
Şi parcă voiai să vorbeşti, cuvintele înfigându-şi ghearele ascuţite în buzele tale. Dar nu ştiai cum, căci nici gura ta nu era ca a nostră. Gura ta absorbea viaţa din noi, te hrănea, te transforma în materie.
Apoi ai încercat să mergi. Dar cu ce picioare? Picioarele tale pluteau deasupra solului şi se împrăştiau în toate direcţiile, ca o pânză de păianjen. Iar degetele tale… erau raze de lumină; nu aveau contur, nu aveau consistenţă.
Dar m-ai atins. Ai vrut să mă atingi, crezând că poţi să fii ca mine, ca noi ceilalţi. Dar te-ai oprit la timp, căci răcoarea ta începuse să-mi îngheţe simţurile.
Atunci ai înţeles. Şi am văzut disperarea în ochii tăi întunecaţi, am văzut durerea, iar pentru o secundă… am crezut că am văzut şi frică. Dar mi s-a părut. Căci tu nu puteai simţi frică, doar dor – dor de veşnicie. Sufletul tău ahasveric tânjea după eternitate.
Ţi-am spus că nu poţi rămâne cu noi, că nu poţi trăi mult timp pe pământ. Ţi-am explicat că tu eşti făcut din nimic şi că trebuie să te întorci în nimic.
Şi mi-ai vorbit. Vocea ta era ca murmurul de stele, ca mişcarea apei, suna a viaţa şi a moarte, a început şi a sfârşit. Nu am înţeles ce mi-ai spus, tu nu ştiai limba noastră. Dar un tremur rece m-a cuprins şi mi-am dat seama că era timpul să pleci.
Nu voiai să pleci, să te izolezi în singularitate, dar acolo era locul tău. Şi te-ai întors, ai plecat în toate direcţiile în acelaşi timp, ai umplut toate golurile din lume. Erai trist, erai un zeu…
Întunericul din ochi ţi s-a scurs în suflet, şi-n spatele tău a rămas
Lumină.
