Sunt pierdută. În întuneric. Sunt pierdută într-o lume în care tu nu ești. Te-am căutat peste tot, dar ai dispărut. Mi-ai spus că așa e mai cel mai bine pentru noi, fără să-ți dai seama de consecințele faptelor tale. Ai plecat, nu te-ai uitat înapoi nici măcar o clipă, nu te-ai gândit că mă lași cu o inimă distrusă. Ai plecat cu iubirea mea, cu o parte din ființa mea, iar acum sunt incompletă. M-ai lăsat să lupt cu umbrele unei iubiri neîmplinite.
Deși a trecut atâta timp, încă mi-e dor de tine, de noi, de diminețile în care soarele ne găsea îmbrățișați, de nopțile în care ne priveam minute în șir și ne lăsam sufletele să-și vorbească. E un dor care mă sufocă și sunt zile în care îmi doresc să nu te fi cunoscut vreodată, să nu mă fi îndrăgostit de tine. Totul a fost doar o iluzie, un vis frumos, dar care s-a terminat brusc și m-am trezit singură, cu speranțele distruse și cu inima mea spartă în bucăți la picioarele mele. Mă întreb când ai încetat să mă iubești, când dragostea mea nu a mai fost suficientă.
Fără să-mi dau seama am devenit dependentă de tine, de tot ceea ce însemni tu, dar m-ai ales, am devenit dependentă de tot ceea ce mă făceai să simt. Ba chiar o vreme am crezut că tu ești alesul, că în sfârșit sufletul meu a cunoscut adevărata fericire și s-a vindecat de toate rănile ce le-a avut dinainte să ne fi cunoscut.
Tu erai cel care-mi oferea liniștea cuvenită, cel care mă înțelegea din priviri, cel pe care, deși nu vreau încă îl mai iubesc. Tu ai fost totul. Iar eu am fost doar o marionetă în mâinile tale. Ai știut cum să treci peste toate barierele inimii mele, mi-ai anesteziat toate simțurile, mi-ai intrat în sânge, m-ai drogat cu iubirea ta, ca mai apoi să mă aduci pe marginea prăpastiei și să mă lași să cad în gol.
Acum amintirea ta este îngropată în străfundul sufletului meu, este ca un tatuaj, ești acolo și vei fi mereu.
