Pământul gemea de durere sub apăsarea paşilor săi fermi. Se crăpa ca zidul dintre lumi şi făcea loc întunericului să se târască din adâncurile tenebroase. Cerul îşi închisese ochii şi plecase capul, concentrându-şi strălucirea într-un singur punct arămiu ce pişca linia orizontului vesperal. Vântul izbea din toate părţile şi se strângea în bucle străvezii formate din albul zăpezii cernute. Frigul se transformase într-un urlet răsunător ce îi vibra în cuşca pieptului cu o neobosită rezonanţă dureroasă.
Dar ea... ea era fericită. Nu fericită pentru că primise ce îşi dorea, ci fericită pentru că totul urma să se termine curând. Perspectiva aceasta o încuraja şi îi dădea putere.
Mergea. Dreaptă, hotărâtă, implacabilă. Nu avea de gând să se oprească curând. Găsise firicelul subţire al unei cărări străbătute de un şir de paşi masivi şi avea de gând să o urmeze până la capăt, călcând în acelaşi ritm cu paşii celui care a făcut cărarea. Când va ajunge la capătul ei, se va opri şi va privi în jurul ei, va vedea aceleaşi lucruri pe care le-a văzut şi cel dinaintea ei. Se va aşeza în genunchi, în zăpadă, şi va aştepta.
Se grăbea şi se temea ca nu cumva urmele să se piardă în zăpadă şi ea să se rătăcească.
Imuabila putere a naturii se împotrivea dorinţei ei. Vroia să o întoarcă din drum, să o facă să renunţe. Dar era prea târziu. Ştia foarte bine ce avea de făcut: să meargă, să urmeze paşii, să ajungă la capăt şi să aştepte acolo. Era atât de simplu...
Nu îi mai era frig. Valuri întrerupte de căldură se ridicau din interior şi se pierdeau, scurgându-se pe pielea feţei. Îi era sete. Gura şi gâtul i se uscaseră şi de fiecare dată când respira, o nouă durere lua naştere şi apoi se stingea în străfundurile finţei sale, lăsându-şi în urmă doar ecoul usturător.
Simţea că nu mai are mult de mers. Întunericul începuse să se închege în chisturi palbabile şi fierbinţi, ce îi alunecau pe sub haine şi i se prelingeau pe piele. Noaptea o dezgusta. I se agăţa de picioare şi o trăgea în jos, îngreunându-i mersul.
Nu mai erau decât câţiva paşi, dar ea simţea că se va prăbuşi, răpusă de greutatea iernii. Un suspin înăbuşit şi-a croit drum până la aer şi a explodat în afara ei, arzându-i mocnit tăcerea.
Ajunsese la capătul cărării. Paşii se terminaseră. Îşi lăsă toate greutatea corpului să cadă în zăpadă, într-un moment de lucidă abandonare de sine. Ace de gheaţă îi perforau pielea în mii de locuri. Vântul începu să o dezbrace. Întunericul îi mânji toată suprafaţa pielii. Noaptea îi fura suflul cărnii, iar iarna îi consuma spiritul debil.
Nu mai simţea nimic în timp ce străpungea aerul cu conştiinţa. Credea că este încă sus şi că poate admira peisajul. Dar materia s-a retras din jurul ei.
Şi a căzut, a căzut, a căzut...
