A fost odată Annabelle

Prolog

Mereu mi-am dorit sa scriu. Mama a fost scriitoare, iar tatal meu actor. Am crescut prin prisma artei si le-am mostenit amandurora talentul, desi niciodata nu am ajuns la fel de sus ca cei doi. Prima data cand am scris ceva care merita citit a fost la 12 ani, si era o poveste despre zane si unicorni. Invatatoarea mi-a spus ca titlul "In dumbrava celor zece monstruleti" nu se potrivea, si totusi nu l-am schimbat. Aveam enorm de multe greseli, dar eram tare mandra de mine. Parintii mei, din pacate, nu au reusit niciodata sa citeasca mica mea compunere, fiind tot timpul plecati in calatorii; iar bunica mea, care ma crestea a avut mare grija sa imi arunce caietele cu vise in foc, repetandu-mi raspicat ca in felul ajunge voi ajunge sa cersesc, sa nu am un colt de paine. "Cu scrisul nu ajungi nicaieri, crezi ca maica-ta o duce mai bine?" 

Inca ii aud vocea autoritara si groasa, si simt fiori rece pe spate. Niciodata cat am stat cu ea nu m-a indrumat sa imi urmez visele, dar in schimb m-a impins sa invat cat mai mult, sa fiu cat mai buna, caci doar asa reusesti in viata. Si desi am terminat liceul fiind a patra din clasa cu cea mai mare medie, tot nu s-a multumit. "Ai facut-o pentru mine?! Nu draga, ci pentru tine!" Imi vine sa rad si sa plang cand ma gandesc la ea, caci singura mea amintire placuta in preajma dansei a fost cand, intr-un Craciun mi-a adus o carte de basme. Aveam paisprezece ani, si indiferent de varsta, am citit acele randuri uitand sa mai respir. Am savurat pana si virgula din ea. 

Din nefericire, biata femeie a decedat cand eu am ajuns la facultate, iar parintii mei, intorsi din sutele lor de vacante, au murit si ei dupa trei ani. Erau tineri, dar aveau viciul vitezei si intr-un fel, asta le-a adus sfarsitul. Nu am plans la nici o inmormantare. Eram golita de orice sentiment, si de fiecare data cand o ruda indurerata venea la mine si soptea "Sincere condoleante!" , singura mea reactie era sa-i privesc in ochi, sa zambesc fals si sa ma gandesc "Nu cred ca-s sincere, caci toata viata i-ati ignorat." Dar nu am avut curajul sa le spun asta, asa ca m-am prefacut ca ii suport de fiecare data. Va intrebati probabil daca singura, pe canapeua din sufrageria parintilor mei, am reusit sa plang. Nu. Nici macar atunci. Ma simteam singura, abandonata, toata lumea disparuse si eu eram un mic atom intr-un univers necunoscut inca, dorind si eu in acelasi timp sa nu mai fiu acolo. Dar nici o lacrima nu s-a scurs si nici o vorba nu a fost auzita de acei patru pereti, caci am pastrat tacerea multa vreme, iar sentimentele mi le-am inchis adanc in suflet, construind ziduri din beton, punand lacat peste orice urma de umanitate si bunatate din mine. Probabil ca va intrebati, din nou, daca mi-am revenit. Daca am fost din nou "eu" , zambitoare si vesela, dragalasa, facand ziua mai buna tuturor. Din pacate, raspunsul la aceasta intrebare este tot negativ. Si acum, la 25 de ani, dupa doi ani de la cele intamplate, privirea mea nu mai are vreo stralucire, nimeni nu reuseste sa ma faca sa rad ca inainte si sufletul sa-mi tresare bucuros. Sunt imuna la sentimente, si imi pare rau de asta. 

Oricum, o mica ramasita de la cei trei membri ai familiei mele, a ramas intacta. Scrisul. Nu l-am uitat niciodata. Nici cand eram beata intr-un bar uitat de lume, nici cand eram inconjurata de zeci de oameni ipocriti, prefacandu-si fericirea si nici cand ramaneam singura, in mica mea garsoniera din centrul orasului. Am continuat sa scriu, cu pixul, cu tasta, cu creionul, cu mintea pe o foaie imaginara. Am calcat peste vorbele bunicii mele,si am simtit cioburi ascutite intepandu-mi talpile insangerate. M-am angajat la revista unde va scriu voua acum, si am primit postul "Despre oameni, despre noi" . Nu am reusit niciodata sa duc o carte la bun sfarsit, iar din aceasta cauza laptop-ul meu este plin de foldere unde sunt idei uitate, amestecate, care asteapta sa le reiau candva. Inca sper ca pana la 30 de ani sa reusesc sa public una, si totusi, nu am curajul sa le termin. Scriu zece capitole, si la al unsprezecelea ma opresc, spunandu-mi cu scarba ca e o porcarie si ca nimeni nu va citi asta. Poate ca nici acest articol nu il veti citi, caci sa fim sinceri, cui ii pasa de viata mea?

Va imaginati ca am o relatie? Sau ca am reusit sa am una? Ei bine, va voi contrazice. Nu am. Am incercat si am esuat lamentabil, toti tipii cu care am fost spunandu-mi ca sunt prea curioasa pentru ei, prea dornica de vorba si uneori, prea trista. Ca "nu stiu sa reactionez". Credeti ca am suferit dupa vreunul dintre ei? Nici asta. As vrea sa va pot da un raspuns afirmativ, sa va fac si pe voi sa zambiti cand cititi aceste randuri, dar imi este, practic, imposibil. Va rog totusi sa nu va fie mila de biata Annabelle, caci eu nu cer compasiune sau afectiune. Sunt bine, in felul meu de-a fi. 

Va las la sfarsit cu o intrebare totusi: Din tot ce ati citit aici, ati vrea sa ma cunoasteti? Sa imi spuneti povestile voastre de viata? Mie mi-ar placea sa imi aflu cititorii, asa ca dragilor, va rog nepus de mult sa ne trimiteti scrisoi la rubrica "Despre oameni, despre noi" . O sa le citesc bucuroasa, si cu cativa dintre voi, poate, voi iesi la o cafea.

Cu drag, Annabelle Hatkwins.