Geamul se risipea în peisajul revăzut de-atâtea ori. Mă îndreptam spre casă, pasageră în microbuzul ce transporta alți elevi de liceu ca și mine. Drumul nu era tocmai drept, așa că nu puteam să contemplu la gândurile mele obișnuite. Încercam să ascult muzică precum orice altă adolescentă iubitoare de negru și să-mi plâng depresia, dar căștile continuau să cadă de la locul lor. Până la urmă, n-am reușit să le mai fac să stea nicicum, așa că le-am mototolit enervată, îngropându-le în buzunarul hanoracului. Era un băiat acolo, care s-a întors și m-a privit din stânga scaunului meu. Gâtul alungit pe care l-am întrezărit într-o ocheadă nevinovată îmi amintea de lucruri înfricoșătoare. Părul dezordonat, combinație de blond și șaten închis era destul de scurt. Faptul că purtam amândoi hanorace negre m-a amuzat. M-am prefăcut că nu-l văd, deși privisem în direcția lui, într-un punct din care contactul vizual era evitat în siguranță. Aveam una din acele zile în care nici măcar muzica nu mă mai putea ajuta. Nu știam însă cât de evident era acest lucru pe chipul meu.
Băiatul și-a mutat privirea către altceva, iar eu am început să caut iarăși o rază de soare pe acel infinit gri și urât. Septembrie începuse de câteva zile, iar natura își pierduse deja din strălucire. Stația mea se apropia. Am încercat un zâmbet fals către șoferul cu o afinitate dubioasă pentru adolescente și am coborât. Nu mă grăbeam către acel acasă, fiindcă nu-l puteam numi așa. Cerul s-a supărat și a început să plângă precum un copil pentru că nu voiam să-i zâmbesc. Iar eu, udată de lacrimile lui, încep să alerg și să fug de ea.
Depresia mea.
- Îmi place mult supa ta, mamă, mint cu o credibilitate sigură, îmbrățișând-o. Ea îmi zâmbește sincer, iar chipul meu îi mimează expresia.
- Și ce bine arată cămașa asta nouă pe tine, tată... Bărbatul cu păr ușor cărunt și mina caldă se simte întinerit, sora mea începând să râdă. Plasez tuturor câte un zâmbet și continui să mănânc, deși nu pot simți decât gustul nimicului.
- Cum a fost la școală, draga mea?
Conștientă de faptul că această femeie era mama mea și că trebuia să-și îndeplinească îndatoririle materne, întrebarea ei mă enerva de fiecare dată.
"Fiecare secundă e un adevărat chin, colegii mă îmbrâncesc și nu-mi dau pace nici măcar o clipă. Mi-e silă de toți profesorii, care nu observă niciodată nimic și de lecțiile lor de doi bani. Mi-aș dori să-mi pese mai mult de note și să mă străduiesc cu adevărat pentru viitorul meu, dar pur și simplu nu pot."
- A fost în regulă, iar zâmbetul strâmb părea să fie îndeajuns de mulțumitor pentru ea.
- Dar la tine, Carina?
Sora mea își savura macaroanele cu brânză la fel de intens ca de fiecare dată. De aici încolo, discuția m-a exclus din prim plan, ceea ce nu mă deranja deloc. Mi-a oferit ocazia să analizez același cadru obosit al acestei familii iubitoare de rutină. Aceleași întrebări, aceeași cină, același entuziasm izvorât dintr-un mare gol. Mi-aș fi dorit să pot simți lipsa constrângerii sufocante a vieții măcar o clipă.
Înainte de culcare, îi sărut pe toți și urc în cameră.
Sfârșesc prin a mă lovi cu capul de pat ca să adorm mai repede și să mă scutesc de încă o pernă udă de lacrimi. A devenit o obișnuință.
- Te iubesc mult, draga mea, să ai o zi frumoasă! îmi strigă mama după ce mă sărută pe obraz iar eu încep să pășesc încet către stația de autobuz. Azi nu era o zi prea fericită, nu se întâmplase nimic anume și totuși simplul fapt că soarele mi-a zâmbit atât de cald în dimineața asta nu-mi picase prea bine. Felul în care parcă mângâiase pământul cu lumină era aproape feeric, dar ceva mă ținea strâns de braț și nu mă lăsa să apuc fericirea. Trăgeam picioarele unul după altul și mă simțeam frântă. Nu voiam ca nimeni să știe ce se află în interiorul meu, pentru că ce e în mine îmi aparține, dar nu reușeam să mă prefac destul de bine. O sincronizare pozitivă poate, sau poate nu, autobuzul sosise o dată cu mine în stație.
Nu era niciun loc liber. Pășesc cu grijă pe culoarul îngust, fără-mi verific spatele, deoarece șoferul făcuse o staționare bruscă și crezusem că trebuie să mai urce cineva. Fixez cu privirea ușa care se deschide, deși n-aveam idee ce-mi stârnise interesul dintr-odată. Cu o căutătură absentă, băiatul de ieri urcă în autobuz.
