Nu mă atinge-mă (#2)

Capitolul I

            Din perspectiva Carolinei

     — Hai, Eva, coboară odată, că aveți școală, nu parada modei! țipă mama de la baza scărilor.

     Așa e sora mea, n-ai ce să-i ceri. Dacă nu schimbă o sută de haine până să iasă din casă, nu e sănătoasă. De machiaj, nu mai spun. Mereu cu buzele pline, date cu ruj roșu și gloss strălucitor, cu ochii înconjurați de tuș și fard de pleoape în culori asortate look-ului pe care îl adoptă. Pufnesc zgomotos și îmi trec o mână prin păr. Aud de la etaj o ușă trântită și mă rog în gând să coboare Eva.

     Federico așteaptă în dreptul mamei plictisit, așteptând să coboare prințesa familiei. Deși sunt gemeni, par atât de diferiți.. Nici măcar la față nu seamănă. Sau nu seamănă pentru că barba lui proeminentă îl face să pară diferit față de Eva.

     — Copii, mergeți voi la mașină. Dacă domnișoara, vorbește mama cu voce tare, făcând aluzie surorii mele, nu vrea să coboare, să ia autobuzul.

     Federico pufnește în râs, murmurând un „da, sigur”, și îmi face semn să mergem spre ieșire. O salutăm politocos amândoi pe mama și plecăm împreună spre mașină. Niciunul din noi nu scoate vreun sunet și nici nu aș vrea, pentru că relația noastră de frăție se desfășoară doar în detrimentul casei. În afara ei, suntem străini. Cel puțin eu de frații mei. Urcăm amândoi și Fede trage portiera după el.

     — Stați! Așteptați-mă! strigă Eva într-o disperare, fugind spre noi.

      Intră val-vârtej în mașină și închide portiera mașinii. Își aranjează părul răvășit din cauza celor 10 metri pe care i-a parcurs fugind și îmi aruncă o privire răutăcioasă. Îmi îndrept privirea spre geam și aștept să ajungem mai repede la școală, ca să mă fac străină pentru cei doi. Eva începe să vorbească despre un grup de băieți, sportivii liceului, care, se laudă ea:

     — Îmi dau târcoale încontinuu! Primesc cereri de prietenie constant. Toate de la ei, evident! se laudă aceasta.

     Federico în schimb, o aprobă cu o aplecare a capului și se uită din când în când în telefonul ei, să vadă cine i-a dat cerere de prietenie.

     — Știi foarte bine ce intenții au, vorbește.

     Federico nu e genul care vorbește mult. Dacă scoți din gura lui mai mult de două zeci de cuvinte, ești ceva divin pe pământ. În plus, cred că talentul lui din naștere e să te facă să te simți prost, pentru că asta făcea de când era mic. O eclipsa pe Eva, iar de când m-am născut eu, m-a acaparat pe mine. Ciudat, însă. La șaisprezece ani era un băiat glumeț, energic, însă acum, 3 ani mai târziu.. nu-l recunosc. Tata spune că e ceva normal la băieți, așa a fost și el, dar eu nu cred asta. Poate vreo relație eșuată l-a făcut să se schimbe. Pentru că probleme în familie nu am avut. Ai mei mereu s-au străduit să avem tot ce ne dorim, să nu ne lipsească nimic. Și nu cred că i-am auzit vreodată pe ai mei să se certe.

     — Am ajuns copii. Să aveți spor astăzi!

      Șoferul ne-a lăsat la câteva case de școală, pentru că să nu apărem toți 3 deodată, să nu creăm impresia că venim din același loc — ideea Evei, normal. Am coborât pe rând din mașină, iar Eva și-a îndreptat privirea spre stânga și dreapta, să vadă dacă a văzut-o cineva coborând din aceeași mașină ca și mine. Norocul ei, nimeni nu era prin zonă în momentul ăsta. Își coboară privirea asupra mea și îl trage pe Federico după ea.

     — Repede frățioare, trebuie să mă întâlnesc cu băieții! vorbește Eva și se fac nevăzuți amândoi, în curtea școlii.

     Pufăi când văd că sunt soră cu cei doi, și cu pași mărunți mă îndrept și eu spre școală. Deschid ecranul telefonului și văd că mai sunt 5 minute până la prima oră. Murmur printre dinți întârzierea Evei, pentru că am laborator de chimie prima oră, cu profesoara Chelsy, cea mai nesuferită profesoară din școală. Și laboratorul e fix în capătul celălalt al intrării. O iau la fugă, încercând să-mi fac loc printre copii care stau la taclale, fără să le pese că aproape se sună de intrare. Ajung la scările principale și, deși sunt ale profesorilor, îmi fac curaj și îmi trag aer în piept să pot alerga mai mult. Nu aș vrea un advertisment doar pentru că unica mea soră enervantă ne face să întârziem pentru că nu știe cu ce haine să se îmbrace. Ajung la etajul întâi și arunc o privire în stânga și în dreapta. Clopoțelul începe să sune de cu zori și tresar când văd un profesor care urcă scările. Mă prefac că mă uit după cineva, iar când acesta pleacă, îi urmez calea în liniște. Aud câțiva pași în spatele meu și mă uit speriată, înaintând.