Înainte de a ne sfârși

Prolog

✨ PROLOG ✨

          Viscolul mă prinsese afară pe verandă uitându-mă la tot ce avea să-mi lipsească anii aceștia în care voi fi plecată, dar nu regret, pentru că nimic din toate acestea nu mai pot fi schimbate. Nici timpul nu se poate da înapoi și nici vremurile de mult uitate n-aveau să revină înapoi la noi, printre noi. Suntem ai noștri, dar totodată ai nimănui și încercam să trăim cu asta. Mă durea să știu că trebuia să plec, dar asta era singura mea cale de scăpare din acest infern pe care el mi-l crease. Mă ținuse captivă în el ca un înger ce ardea acum în iad pentru păcatele sale. Cu toate că păcatele sale nu au fost săvârșite de el. Au fost făcute de alegerile altora.

          Oamenii au tendința să dea toată vina pe tine atunci când este a lor, iar tu oricât de mult te-ai opune n-ai putea pentru că nimeni nu ține cu tine. Viața e crudă, iar noi nu am fost pregătiți să învățăm cum să trăim în ea la școala. Am învățat și încă învățăm cum este să supraviețuiești de unul singur într-o lume plină de urme ale trecutului. Iar trecutul doare oricât de mult ți-ai repetat ca e trecut. Dar de ce se numește trecut dacă nu trece? De ce se ține scai de tine atunci când tot ce vrei să faci e să găsești o cale de scăpare? De ce nu te lasă să trăiești?

          Pentru că lumea e iadul pe care ți-l creezi singur. E iadul cu demonii pe care ți i-ai ales, iar tu ești stăpânul lui si ai de ales: fie îl lași să te conducă, fie îl conduci tu pe el. Dar eu am sunt o lasă și aleg să fug de el, din el. Aleg să-mi găsesc o cale de scăpare. Aleg să trăiesc chiar dacă sunt fără viață. Aleg să mă sting în altă parte. Chiar dacă asta înseamnă că sunt o lașă. Tot ce mă înconjoară îmi face rău, iar tot ce văd in jurul meu mă sufocă.

          Îmi amintesc de zilele în care eram fericită. De zilele acelea când stăteam cu prietenii până la orele târzii și povesteam tot felul de prostii. Zâmbesc tristă când îmi amintesc cât de fericite erau zilele de mai demult. Dar tot ce s-a întâmpla în ultimul timp mi-a tăiat aripile și mi le-a sfărâmat de parcă nu era nimic. De parcă tot eu însemnam eu nu-și mai avea locul aici.

          Termin de împachetat și ultimele lucruri și le așez în portbagajul mamei. Ea a fost singura persoana care m-a prins când cazusem, singura care știa pe deplin totul, singura care nu mă judecase și nu m-a privit cu ură. Și în ciuda apropieri de vârsta între mine și sora mea, nu eram la fel de apropiată de ea ca de mama. Deși e sora mea și mă iubește, sunt sigură că nu m-ar fi înțeles la fel.

          — Ai terminat de împachetat tot? Ma întreabă mama.

          — Da, îi răspund și urc în mașina.

          Aș fi vrut să îmi iau rămas bun de la sora mea, însă nu e acasă și nici nu știe de plecarea mea, sper totuși că fricile și amintirile nu mă vor bântui prea mult și o voi revedea curând. Dar astăzi sunt decisă să-mi iau inima în dinți și să-mi creez o altă versiune a mea. Astăzi sunt decisă să șterg cu toate de pământ. Sunt conștientă că tot ce am să fac astăzi mă va urmări și acolo unde aveam să ajung. Probabil sora mea mă va urî pentru că nu mi-am luat rămas-bun și o să-mi trântească un paragraf într-un mesaj și n-o să mai vorbească cu mine câteva zile, dar îi va trece. De fiecare dată când fac o greșeală nu-mi trece privirea ei dezaprobatoare de ochii mei ageri. Astăzi sunt pe care să comit o greșeală pe care o voi considera salvarea mea.

          Mama îmi zâmbește cald, dar știu că în interiorul ei se zbate cu gândul de a-mi da drumul. Îi returnez zâmbetul și-mi întorc privirea spre geam. Avea să-mi fie dor de ce lăsam acum în urmă, dar o fac pentru mine și pentru cei din jurul meu. Amintirile aveau să mă bântuie până la ultima mea suflare, dar locul ăsta mi-a lăsat doar amintiri dureroase pe care aveam de gând să le îngrop adânc până când ne vom reîntâlni, în mormânt. Nu a fost tot timpul așa, nu a fost tot timpul atât de rece și așa răcoare. Obișnuia să fie plin de viață totul, dar anii au trecut. Am crescut și ne-am maturizat. Am început să percepem lucrurile altfel, iar atunci totul s-a schimbat. Simplele vorbe nu mai erau doar atât, iar acțiunile contau mai mult decât încrederea.

          După trei ore în care nici eu și nici mama nu am scos un cuvânt, am ajuns la destinație. Drumul fusese destul de tensionat, iar gândurile puneai stăpânire pe mine. Mai schimbat câteva priviri cu aceasta, dar nu îndrăzneam niciuna să ne vorbim. Lacrimile ei stăteau să cadă, iar ale mele să pornească din nou. Nu eram pregătită să îmi iau rămas bun de la ea, dar eram sigură ca sunt pregătită pentru un nou început, pentru un început lipsit de frici, pentru un început fără insomnii, pentru un început după sfârșit.

          — Ai grijă de tine și promite-mi că o să mă suni în fiecare zi, îmi spune mama în pragul plânsului în timp ce ma ia în brațe.

          Aprob și mă abțin cu greu să nu plang. Voiam să scap de trecut, de tot ce făcea parte din el, dar nu eram pregătită să îmi las familia în urmă. Și deși sunt speriată de viitor și de tot ce îmi va aduce, știu măcar ca frica e firească, ca nu e un "el" din care mi-am creat frici.

          Mătușa mea deschide ușa întâmpinându-ne, însă din pacate mama se grăbea și nu putea rămâne peste noapte. I-am urat drum bun și am întrat în casă alături de mătușa mea. Aș fi vrut să mai stea cu mine și să mă mai țină în brațe măcar pentru o ultimă oară. Aș fi vrut să-mi mai spună vorbe înțelepte așa cum doar ea știe. Aș fi vrut să-i dau luna de pe cer, dar era prea puțin, iar la stele nu puteam ajunge, căci ea era una. Mama avea să fie prima bătaie de inimă cu care mi-am început viața și nimeni nu va putea schimba asta vreodată.

          Aveam de gând să uit de tot și să-mi creez o poveste a mea pe care puteam să o spun lumii atunci când mă întreba despre mine. Aveam să-mi creez începutul meu.

                Începutul dinainte de a mă sfârși.