Secretele trecutului

Capitolul doi

     
                  ,,Spune-ți piesele
                  Vorbele care ies
                  Afară din gura ta
                  Vreau să le aud"

          Apăs pe un buton, iar viteza benzii scade până se oprește de tot. Cobor și răsuflu obosită. Am alergat jumătate de oră, încontinuu, iar acum trebuie să ajung cât mai repede la centru. Sala unde sunt este de dimensiuni medii, dar oamenii de aici sunt calzi și răbdători, mai ales cu cei noi, cum eram eu acum câteva luni. Apuc prosopul din suport și îmi șterg fruntea cu el în timp ce merg spre vestiare. Fac rapid un duș și mă schimb de hainele sport. E puțin trecut de ora zece, deci Kirra nu o să o ia razna.

          Afară este deja foarte cald, iar când ajung în mașină dau drumul aerul condiționat și pornesc spre centru. Am ajuns cu câteva minute înainte ca sala să se deschidă. Dacă tot a zis că are nevoie de mine, măcar să nu o dezamăgesc. Sunt foarte curioasă să văd despre ce persoane este vorba. Într-un sfert de oră, parchez lângă mașina prietenei mele. Cred că ar fi fost un avantaj dacă ar fi reușit să construiască asta în centru orașul și nu la ieșire din el, dar pe mine una nu mă deranjează. Ajung destul de repede și asta contează cel mai mult.

          Merg direct în vestiarul din clădirea unde lucrez eu și mă schimb cu hainele de lucru. Îmi prind părul într-o coadă cât timp urc scările până la primul etaj. E multă agitație în jurul meu. Prea multă. Întâi o să văd dacă au nevoie de mine pe aici, iar dacă nu, o să mă duc la Kirra să văd ce face. Nu de alta, dar ieri nu era în apele sale. Mă opresc la câțiva metri de recepție. Poartă niște haine mult prea formale, iar părul îl are liber și vorbește cu o asistentă. Ce caută aici? Mă apropii de ea.

          — Ali, ai ajuns! exclamă și mă îmbrățișează.

          O studiez puțin. Rare ori vine pe aici pentru că mă are pe mine în zona aceasta și dacă are nevoie de ceva, doar îmi dă mesaj sau mă sună. Are cearcăne în jurul ochilor și pare foarte obosită. Iarăși nu a dormit?

          — Ce cauți aici? întreb și îmi face semn spre cantină așa că pornim amândouă.

          Are mai multe dosare pe care le ține lipite de piept. Oftează, dar nu îmi răspunde. Ne așezăm la o masă retrasă din cantină. Deja se simte mirosul de mâncare și începe să mi se facă foame. Totuși, nu este prânzul. Kirra stă în fața mea și mă privește lung.

          — Ali, azi chiar am nevoie de ajutorul tău, spune și o privesc suspicioasă.

          Mereu are nevoie de ajutorul meu. Astăzi de ce ar fi ceva diferit?

          — Cred că o să avem mult de lucru cu persoana nouă de aici, continuă și se uită în stânga și în dreapta, asigurându-se că nu ne ascultă nimeni. A venit cu un polițist, Ali!

          Mă încrunt la ea. Polițist? Toată lumea vine cu familia sau cu cineva apropiat, nu cu un polițist.

           — Ce vrea să însemne asta? mă interesez.

          — Nu prea multe, dar mi-a dat asta, spune și îmi întinde un dosar din teancul care se află lângă ea.

          Are o copertă maro, dar nu se află niciun nume pe el, doar o urmă lăsată de ștampila poliției locale. O privesc nedumerită, dar îmi face semn să îl deschid. Ok, Kirra, ce știi tu și nu vrei să îmi spui? Dau coperta la o parte și citesc primele cuvinte de pe foaie. Alexander Rivers. Ăsta este un nume frumos. Trec peste fiecare informație despre el. Are douăzeci și șapte de ani, iar ambii lui părinți sunt în viață. Sunt câteva detalii și despre ei, dar sar peste ele. Nu că nu m-ar interesa, dar Kirra este foarte îngrijorată și trebuie să aflu de ce. Dau pagina și găsesc niște analize făcute în spital acum patru zile. Mă opresc când ajung pe la jumătate cu cititul și înghit în sec.