Marin Preda
Cel mai iubit dintre paminteni
vol.2
PARTEA A CINCEA
I
Ma trezii fara sa fi deschis ochii simtind ca am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsa. "Da, gindii, iata, am adormit lucrind, nu e bine, trebuie sa fac ca Matilda, sa ma culc seara la ora noua si sa ma scol la cinci, si pina sa plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor sa te prinda astfel somnul. Precis ca iar am dormit patru, cinci ore in pozitia asta." Ma intinsei si fui mirat ca eram totusi lungit si nu simtii atingerea familiara a cristalului de pe birou si a scaunului de sub mine. Deschisei ochii si atunci sarii brusc in picioare.
Nu la birou, ci pe o masa ruginita de fier adormisem. Un bec aprins spinzura in tavan. O usa de metal, niste pereti negri si o ferastruica inalta, zabrelita, imi amintira ca eram prizonier, ca fusesem ridicat de-acasa si ca fusesem implicat in afacerea Sumanelor negre. Ma uitai la ceas: erau orele patru. Incepui sa ma plimb. Celula n-avea pat, ci doar aceasta masa de un rosu murdar, pe care ma intinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai si caciula. Ma intinsei iar, imi trosnira oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu stiu nimic, fac parte dintr-un intreg, caruia i se supun. Tot astfel si noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un intreg mai mare si vrem totusi sa ne credem unici... actiune smintita, asemanatoare aceleia, sa zicem, a unui picior, care n-ar vrea sa mai asculte de corp si ar lua-o rasna, ar incepe sa bitiie, sa se agite, nu fiindca ar fi bolnav, ci fiindca ar incepe sa creada ca singele care il hraneste ar fi numai al lui... Asadar, sa darimam cu gindul aceasta celula in care n-am ce sa caut si din care trebuie sa ies cit mai curind, fiindca sint nevinovat, si sa practic un exercitiu preventiv care sa ma fereasca de surprize si sa pot accepta ce e mai rau. Deci sa accept. Sa-mi feresc de uzura fortele sufletesti, care nu trebuiesc scoase in lupta: sensibilitatea trebuie reprimata, credintele si convingerile trimise in adincul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie sa intilneasca un corp inert, ma vor bate sa spun ceea ce nu stiu (auzisem de asta), numai sa nu ma deterioreze iremediabil, incolo n-aveau decit! Eu nu eram ca Ion Micu, sa vad in ei expresia unei lumi pentru care am luptat si am fost torturat si convingerile mele sa nu reziste. Nu erau ai mei. Asadar, ce mi s-ar putea intimpla?
Ma reasezai pe masa aceea ruginita si inchisei ochii. Codul existent in "document", "ordonante" in loc de "ordine", nu poate sa turbure o fiinta normala. In caz contrariu se interpune un alt cod, care ghideaza pe cei care m-au adus aici si care ma vor scoate nu pentru a ma trimite acasa, ci in directii surprinzatoare si necunoscute. In acest sens capitanul care m-a arestat stie mai multe decit colonelul care a incercat cu mine un interogatoriu zadarnic. Dupa el, dupa capitan, trebuia sa fiu trimis imediat acolo unde arata codul, fiindca o cifra m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum. "Ordonante" sau "ordine" e acelasi lucru, din moment ce teroristul fugit imi scrisese. Era suficient. Tot ce era mai jos n-avea nici o insemnatate. Punct! Ar mai ramine ca orbul capitan sa fie desmintit. Pentru asta voi lupta din toate puterile. Nu sint nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat in lupta pentru putere, s-ar putea sa fiu condamnat la un an, la doi sau la cinci. Nu va dori nimeni sa ma ucida, nu sint in miscare astfel de forte, nu e razboi civil, lumea petrece, iese la manifestatii, localurile sint pline, eu insumi am petrecut cu prietenii mei in mod pasnic, asi putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertatii. Nu simt aceasta disperare. O sa scap!... Sint absolut nevinovat, rudele si parintii mei nu sint nici Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, fosti mari industriasi, ci oameni simpli... Acesti domni au fost acuzati ca au trimis in Elvetia valori stoarse din bunuri nationale, e foarte posibil sa fi trimis, e chiar neverosimil sa nu fi trimis, oricum, nu gindul meu putea fi solidar cu ei care, chiar daca nu erau vinovati de aceste crime, erau vinovati de altele (de pilda, de mizeria materiala a muncitorilor care au lucrat in industriile lor), solidari cu un regim nu atit de liberal ca sa ingaduie o puternica miscare sindicala, existenta in lumea civilizata, care sa-i impiedice sa fie stapini absoluti ai efortului uman. Astfel de lucruri se platesc, mai devreme sau mai tirziu, sau chiar pe neasteptate, cum s-a intimplat la noi... Au stiut cu abilitate sa sugereze oamenilor ca saracia si chiar mizeria e o stare naturala cu care trebuie sa te obisnuiesti, desi timpurile se schimbasera... Au speculat geniul oamenilor simpli de a putea trai din salarii mici, de a se descurca, numai ei stiau cum, de la o luna la alta, vesnic indatorati si traversind o viata fara speranta unei usurari de greutatea ei care le apasa umerii. Mai bine platit, tatal meu nu se intorcea niciodata mai vesel acasa cu plicul in buzunar. Il arunca mamei, tacut si posomorit, si ea totusi stiuse chiar din putin sa faca economii si sa ma tina la liceu. Asta fiindca eram unul, dar daca am fi fost doi sau trei? Ce-o sa zica el acum, tatal meu, si mai ales mama, ma pomenii intrebindu-ma, cind or sa auda ca am fost arestat? Asta oferea lumea noua parintilor si bunicilor nostri? Si imi amintii de expresiile lor, la manifestatia pe care o privisem cu doi ani in urma de pe trotuar si ma simtisem solidar cu speranta care li se citea pe chipuri, cu ardoarea credintei intr-o lume mai buna.
