O secunda

Capitolul 2

 * Julia*

                    Mă uit în jos fără nici un motiv. Vrând doar sa îmi feresc privirea de ciudatul care se holbează la mine de minute bune. Aparent e în ultimul an la același colegiu însă nu l-am văzut pana acum.

          -Cineva a cam pus ochii pe tine, spune Ana râzând.

          -Așa se pare.

         -Ar fi bine sa bați fierul cât e cald, blondina aia nu se dezlipește de el de vreo jumătate de oră și știm amândouă unde poate duce asta.

                    Mă ridic în picioare aranjandu-mi rochia neagra cu decolteu adânc, lunga cam cu o palma deasupra genunchilor și mulată. Am început să merg pe cât puteam eu de drept căci sincer nu prea mai distingeam mare lucru din cauza alcoolului. Mersul meu ,, elegant" poate nu era cel mai drept însă îi atrase atenția și mă simțeam bine știind că mă privea.

          -Te simți bine? spune Ana închizând ușa de la baie.

          -Nu, am răspuns sincer scoțând inhalatorul și trăgând cu toată forța aerul în plămâni. Astmul îmi este un stil de viață deja de mai bine de 10 ani. În mod normal nu ar trebui sa consum nici o substanță nociva însă eu nu am fost niciodată genul de persoana căruia sa îi pese de consecințe. Nici măcar atunci când e vorba de sănătatea mea.

          -Nu ar trebui sa mai bei în seara asta.

Îmi dau ochii peste cap auzind asta.

          -Areciez grija dar...nu, spun afișând un zâmbet forțat însă nu a durat mult căci o rafală întreagă de fiori s-au aprins în mine făcându-mă sa ma îndoi de la jumătate din cauza durerii ascuțite. Am privit tavanul râzând, își făcuse efectul.

În scurt timp trupul meu înfierbântat a făcut contact cu podeaua rece. Iar impactul de asemenea a durut. Însă în momentul respectiv nu mai distingeam durerea de realitate așa că tot ce am putut sa fac a fost sa mă ridic mai mult, cu mana lipita de zid și ajutată de prietena mea. Ajunsa în dreptul toaletei nu am mai așteptat nimic pana la a da totul afară. Vomitând doar alcool căci nu mâncasem nimic de vreo 3 zile. Motiv pentru care totul era foarte lichid.

                    Am început să plâng îndurerată, ce îmi fac singura cu propria mana nu ar putea nimeni sa îmi facă, amintirile usturătoare îmi năvălesc interiorul și în scurt timp un nou val de durere își face simțit prezența facandu-ma sa scot un geamăt îndurerat cu lacrimile ce îmi părăseau ochii ajungând pe obrajii mei reci. 

          -Mă descurc, spun atunci când Ana încerca să mă ridice. Am reușit într-un final sa ajung la chiuveta și dandu-mi cu apa pe față am zis clar și răspicat: renunț.

Ceea ce m-a emoționat în acel moment a fost faptul ca mana Anei nu mi-a părăsit spatele nici o secundă. Nici măcar atunci când i-am zis ca nu am nevoie de ajutorul ei. Mă bucura căci și înainte aveam momente de genul dar atunci nu aveam pe nimeni alături. Fiind mult mai greu sa trec peste. 

          -Va fi bine, promit! șoptește cu fața îngropată în umărul meu.

Nu avea sa fie bine, știam asta.

                            

                           *****

                Sunetul alarmei de dimineață îmi zgâria timpanele. Acum realizam ce idee proasta avusesem atunci când am pierdut lupta contra alcool-ului. Pe buna dreptate căci abia reușisem sa ma ridic din pat. Mahmureala era un sentiment destul de cunoscut mie așa ca văzându-ma în picioare am mers legându-mă pana la oglinda din capătul celălalt al camerei. Nu îmi aminteam mare lucru din ce se întâmplase aseară dar cel mai probabil ajunsesem în camera de cămin ajutată de Ana care m-a carat în spate ca de obicei.  Uneori chiar ma intreb de ce a rămas lângă mine. Are un suflet bun, e singura explicatie caci vreun motiv nu stiu sa ii fi dat. Prietenia e  un lucru extrem de ciudat, însă e mai rau daca incerci sa o înțelegi. Deci pot doar sa ii multumesc dumnezeului ăla in care nu cred, ca mi-a oferit-o.

              M-am privit minute bune în oglinda încercând sa disting persoana ce se reflecta în ea. Căci nu păream a fi eu. Parul meu negru, lung pana la fund își pierduse strălucirea avută cândva, ochii injectați, buzele roșii, umflate, crăpate de la plâns. Tăieturile de pe brațe, înțepăturile de la seringă, petele mov-rosiatice, gatul inflamat de tăcere. Cineva avea sa ma ajute intr-o buna zi. Voi fi salvata.

Cu gândul ăsta supraviețuisem toată viața , stiind ca nici cele mai fierbinți vise ale mele nu m-ar putea face sa simt o siguranță, o protecție. Eram expusă total prejudecăților și așteptam să fiu salvată căci de una singura nu as fi reușit. Drogurile sunt precum un lac adânc, odată ajuns în el fără sa știe sa înoți, te scufunzi fără vreo cale de scăpare. Pot doar sa sper acum ca intr-o buna zi voi scăpa, ca cineva o sa aibă bunătate îndeajuns de multa încât sa nu mă lase sa ma înec în propriile greșeli. Cu toate că mă îndoiesc, lumea în ziua de azi este mult prea egoista ca ceva atât de frumos sa mi se întâmple. Dar speranța moare ultima.

               Am început sa astup cu fondul de ten al prietenei mele, căci eu nu aveam farduri, fiecare urmă lăsată de obiceiurile mele deloc creștinești. Un hanorac larg și închis la culoare care sa ma facă sa trec exact așa cum am vrut mereu, total neobservată.
Mi-am dat cu o tona de parfum căci dus nu știam exact când făcusem ultima data. Însă aparențele pot fi mascate. Și cu inima cât un purice m-am dus pe jos pana la facultate, momentul în care am apăsat pe clanță fiind unul mai mult decât stânjenitor.

          -Bună ziua doamnă Green, mă scuzați de întârziere, am spus încercând sa ignor privirile răutăcioase ale celor din jur.

Mi-a făcut un semn din cap pentru a înțelege că e în regula și m-am așezat în ultima bancă din ultimul rand la perete. Nici agenții FBI nu m-ar fi putut vedea acolo deci mă consideram mai puțin expusă, așa cum visam încă de dimineață.

          -Ai un pix? intreb spre Jay, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei în primii ani de facultate. Pe atunci dacă îi ceream orice as fi primit necondiționat, acum în schimb a ales sa ridice din umeri nepăsător fără ca măcar sa ma privească, apoi mi-a întins un pix în aceeași manieră.

Am început sa imi iau notițe și pentru un timp chiar am reușit sa uit de orice altceva fiind cât de cât atenta. Poate ca totuși aveam o speranță spre a fi salvată, poate ca nu eram un caz pierdut și dacă mă ambitionam îndeajuns, as fi reușit.

               Gândul ăsta mi-a dat peste cap toată ziua pana la plecare când din parcarea in care obișnuiam sa imi iau doza zilnică am trecut strada observând un nou local ce părea a se fi deschis curând si din afișul de pe geam am inteles imediat faptul că erau in cautare de un nou personal.

Nu am mai asteptat nimic intrând imediat înăuntru  căutând cu ochii pe cineva care sa ma ajute. Cu ocazia asta am reusit sa analizez locul. Era destul de modest, luminos iar mirosul de mâncare invada toata încăperea. Eram amețită de foame însă conștientă fiind ca nu am nici macar un cent la mine am preferat sa trec printre mese făcând  oamenii ce își serveau prânzul sa isi întoarcă privirea spre mine. Era genul de local cu mâncare de tip fast-food dar ceva mai putin sofisticat. De cartier aș putea spune.

-Buna, ma poti ajuta puțin, intreb prima persoana ieșită in cale, si anume o femeie ce părea a fi cu câțiva ani mai mare decât mine.

-Sigur, dorești să te angajezi? spune ea politicoasă lăsând carnetelul din mână.

Am dat din cap zâmbind iar aceasta m-a rugat sa o urmez.

                               

                             ******

1330 de cuvinte. Puteti da un vot daca imi apreciati munca. Ly❤

:)))))))