Soarele nu e o prezență pe care o uiți ușor. Iubirea vieții mele, focul sufletului meu, îmi orbești rațiunea și aceasta devine viguroasă în hotărârea de a te cunoaște doar pe tine: aurul din pleoapele tale, forma unică a buzelor tale, pielea ta caldă la atingere; doar pe tine.
Nu vreau să cunosc o viață fără tine, de ce mă părăsești acum, înainte de răsărit?
(...)
- Lună, ce ți-au zis stelele când te-au văzut singură în tot universul? Ți-au bocit existența eternă sau au tăcut? Privește Pământul, privește cum îți plânge toată lumea soarele!
(...)
E povestea universului: luna, solitară prin esență, și soarele, izolat de celelalte planete, se găsesc unul pe celălalt. Cine altcineva mai poate suporta lumina soarelui dacă nu luna?
Astăzi soarele a părăsit Calea Lactee și nu înțeleg cu ce am greșit. Cu o zi înainte mi se adresa, neștiind că-l aud: "Luna mea, ce este întreaga galaxie pe lângă tine? nu, întreg universul! ce este el fără tine? în ce viață te voi mai întâlni, luna mea, și când voi putea să te iubesc mai mult decât o fac acum?"
- Ce întrebări stupide, i-am spus, vom fi mereu împreună.
Eram persistentă în convingerea că cea mai mare greșeală a lumii ar fi să ne despartă. Dar, de fapt, știam că mă va părăsi dintr-un motiv sau altul. De unde aveam să știu, totuși, că ultima noastră îmbrățișare va fi ultima și că ultima dată când ne-am sărutat aurul de pe obrajii roși ai soarelui erau lacrimi? Dacă aș fi știut, cine știe, poate l-aș fi putut opri.
ADIO, SOARE!
