Între lumi diferite

Prolog

          Deschid pleaopele ochiilor și totul este incețoșat în jurul meu, peste câteva secunde încep să văd mai clar.
Îmi simt picioarele amorțite, nu le pot mișca iar branula mă încurcă și ea să mă ridic. Mă uit în cameră și și mai sunt două persoane rănite. Îmi par cunoscute dar nu le pot vedea bine fața din cauza rănilor de pe față, mă uit mai atentă la ei și îmi dau seama că sunt Raluca și Ema, aș vrea să le pot ajuta, să le pot lua rănile, decât să îi privesc cu rănile și pline de bandaje. Ema e bandajată la gât și la piciorul stâng iar Raluca pare mai ok, dar are și ea o mână bandajată, ceea ce înseamnă că nu poate face multe cu mâna stângă. Simt un miros de dezinfectare, îl urăsc fiindcă am trăit prea mult în spital când am fost mică. Aș vrea să o iau la fugă, să fug în lumea largă pentru că locul ăsta te face să te simți trist. Aici vine lumea când e bolnavă. Oamenii se nasc aici și tot în spital poate muri. Spitalul e locul în care îl vizitezi pe cel drag iar când pleci îți vine să plângi în durere, fiindcă îi simți durerea, îl vezi suferind și tu nu poți face nimic pentru a-i lua durerea din suflet. Asta  e unul dintre cele mai triste lucruri despre spital pe lângă altele care sunt bolile grave, psihice. Aș vrea să pot ajuta pe oricine care suferă, pentru că durerea fiecăruia dintre noi e insuportabilă.

În câteva secunde, în mintea mea se derulează totul.. accidentul de aseară.
Mergând de la munte, fiindcă am petrecut în weekend două zile ziua lui Madison. Incerc să mă trezesc la realitate și să procesez tot ce se întâmplă în mintea mea. Mașina care ne-a izbit, noi vorbind și râzând iar apoi dintr-o dată a venit mașina peste noi.
Mă gândesc unde sunt părinți mei și cât de agitații sunt. Încercând să afle cât mai multe informații unde sunt și ce mi sa întâmplat. Tata nu este atât de preocupat de mine, fiindcă este ocupat cu munca dar mama, mama este un haos total și ar fi în stare să ridice spitalul cu susul în jos numai să mă găsească pe mine. Ar da șpagă doar pentru a mă găsi. Este în stare de orice.
Că tot vorbind de lup. O vad venind cu pași repezi spre mine, îngrijorată și gata să explodeze în clipa următoare.
Îmi strigă numele și se așează în genunchi în fața mea. Fetele rămân uimite de reacția mamei iar o asistentă vine după mama și se uită în cruciș la noi.

Aș vrea să îi pot explica ce sa întâmplat dar nici eu nu pot crede, că noua am trăit o asemenea tragedie aseară.

Inima îmi bate așa de tare, încât nu îmi pot auzi altceva decât bătăile inimii. Îmi simt inima zdrobită, fiindcă simt că nu voi mai putea face nimic niciodată cu atâtea bandaje pe corpul și pe mână și picioare. Mă simt paralizată, de parcă nu aș mai putea fi în stare să fac ceva, nici măcar să merg. Aș vrea să pot merge mai departe dar îmi privesc corpul și am senzația că nu voi mai ridica de aici niciodată din cauza mâini iar eu nici să merg nu cred că voi putea dar ce să mai zic alergat, fiindcă eu tot timpul alergam și îl consideram un stil de viață dar și acum. Cum aș putea să mai alerg daca eu am picioarele în ghips?.

Simțeam deja înainte că trăiesc în infern din cauza mamei cum aș putea să mai ies din controlul ei tot timpul, dacă acum mă simt capturată de ea,  de-a mă ține sub aripa ei tot timpul.
Aș vrea să pot fii eu însumi măcar eu odată fără să îmi dicteze tot timpul ce să fac.

Se uita indelung la mine. Daca ar stii ce am facut aseara, de imi vine sa bag capul in pamant de rusine. Inainte sa zic ceva, o face inaintea mea. 

-Ce-ai facut aseara?

In loc sa ma intrebe, ce am patit ea ma intreaba exact opusul, asta e genul de mama care ii este rusine. Ca ne vom face de ras in fata lumii. Ar trebui sa ii pese mai mult de mine, nu de ce spune lumea.Dar asta e mama mea. Inainte sa spun ceva iar o spune inaintea mea. 

- Mi-ai spus ca te vei intoarce la ora 10. Tu stii cat mi-am facut griji ca nu vei veni?

Incerc sa spun ceva dar mai mult ma balbai.