Chipuri de metal

Prolog - sau - Începutul începuturilor

  Călca apăsat, urcând treaptă după treaptă, cu atenţie şi grijă; iar la fiecare mişcare, scotea un sunet de metal frecat de metal. Am privit din spatele boschetelui cum......chestia  din faţa mea, se infiltrează în casă.

Semănau cu oamenii, şi clar erau deştepţi, dar nimeni nu ştia cine continuă să îi inventeze sau de unde apăreau. Cel din faţa mea, avea tălpile din bucăţi suprapuse de metal ce erau prinse cu nituri- am privit din perspectivă şi m-am minunat de bucăţile de metal, ondulate, şi blonde ce ieşeau dintr-un cap metalizat, fără ca măcar să aibă o figura omenească, doar un chip plat, o bucată de metal ovală.

    Chestia a intrat în casă, închizând uşa după ea, sau el.

    Moment propice să o tulesc printre tufişuri; pe stradă, printre tomberoane şi maşini parcate aiurea, şi să fug cât mă ţin picioarele. Cu cât eram mai departe de chestia  aia, cu atât mă simţeam mai bine. Nu aflasem până acum, de vreo răpire, omor sau alte lucruri ilegale ale chipurilor de metal, dar nici nu voiam să mă las pe mâna lor.. şi sinceră să fiu, dacă ar fi existat astfel de fapte, nu întâlnisem pe nimeni prin împrejurimi care să îmi povestească.. nu mai zic de supravieţuitori.

Fugeam fără ca măcar să am vreun loc anume unde să mă pot duce, conştientă că orice ascunzătoare e la fel de bună, am intrat într-un bloc, la nimereală, şi am început să urc scările câte două sau trei, ţinându-mă de balustradă...

În viteza mea, mi-am înfipt unghiile în carne, vrând să îmi scot şuviţele de păr ce îmi intraseră în gură şi în ochi- urme ale "ghearelor" mele, usturând acum ca dracu'.

Am tras o înjurătură ce normal mi-ar fi adus o pedeapsă din partea alor mei, şi am continuat să urc scările.

Şi de parcă nu aş fi fost destul de ghinionistă, m-am uitat la parter tocmai la fix ca să văd o altă chestie  fără păr, cu o bucată de tablă ce îi era moacă- ce mă privea de jos, cu capul îndreptat spre tavanul scării de bloc.

Mi-am muşcat limba ca să nu ţip şi am început să urc câte 3 trepte deodată, chestia urmărindu-mă. Am reuşit să nu zbier şi mi-am canalizat forţele în picioare, urcând cât de repede pot.

Astfel am ajuns la etajul 12, ultimul etaj; şi eram în impas, chestia era cu trei etaje mai jos, iar eu aveam la dispoziţie câteva minute în care să mă hotărăsc dacă mă arunc de pe scară, spre moarte, sar pe geam spre terasa de la blocul alăturat, sau sa mă las prinsă.

Normal că am preferat să mă arunc în gol, la 80 de metri înălţime, spre o terasă ce era pe puţin la doi metri distanţă.. Cu gândul că, dacă nu ajung pe cimentul de pe terasă, mă fac praf când ajung pe pământ.

Dar asta nu înseamnă că nu m-am făcut praf şi când am aterizat, 5 metri mai jos, după o săritură de doi metri, la o înălţime ameţitoare.

Am încercat să minimalizez durerea, rostogolindu-mă la impactul cu cimentul; astfel am reuşit să îmi luxez doar o mână şi să îmi sparg arcada. Deşi, la acea vreme tot ce voiam să fac era să dorm şi să mă prefac că toată viaţa mea, era o glumă.

M-am ridicat însă, şi am coborât de pe terasă, pe nişte scări mizerabile de-a dreptul. Aşa i-am întâlnit pe cei şase, viitorii: cei şapte.

Două fete băteau cu furie la o uşă a unui apartament, apartamentul patruzeci şi unu, în timp ce un băiat, la câţiva metri mai încolo, stătea sprijinit de balustradă şi scuipa spre parter- el a fost cel care m-a observat.

M-ai târziu mi-a povestit ce a văzut atunci: o fată cu urme roşii pe faţă, părul neclait de sudoare şi sub tricoul sfâşiat, un sutien gri ce se vedea indecent de sub o sfâşietură pe orizontală, până la buric. Mi-a spus că îi păream foarte ..căzută din cer, în sutientul gri şi părul ciufulit. Dar atunci mi-a zis pe un ton obraznic doar un:

-Ce avem noi aici?

Cele două fete tresăriră; nu ştiu sigur dacă au tresărit datorită uşii ce exact atunci s-a deschis cu un ţăcănit înfiorător, în spatele acesteia fiind trei băieţi. Unul roşcat, unul şaten şi unul cu par negru -Carter- sau au tresărit la vederea mea.

Însă şi-au revenit repede şi le-au zis băieţilor să se îmbrace şi să o tulească cu toţii.

Am fost atât de şocată atunci, când am descoperit că mai există oameni, încât până şi acum nu ştiu ce au vorbit între ei la vederea mea. Mai ţin minte doar că băieţii ne-au închis uşa în nas, plecând să se schimbe, iar noi, restul, am aşteptat afară.

Timpul trecea greu, dar trecea; cel şaten şi cel roşcat au ieşit primii, cerându-şi scuze pentru prietenul lor ce se îmbrăca mai greu, însă au trecut repede la schimbul de informaţii, iar apoi, cel care se uitase indecent la sutienul meu, a rupt lanţul convorbirii printr-un simplu:

-Vin!

Aşa au plecat cu toţii spre chestiile ce urcau, iar eu am fost lăsată în grija lui Carter, ce m-a tras în apartament, încuind uşa cu mai multe lacăte şi zăvoare.

Ce ştiu clar, e că...a avut un tupeu jegos să mă tragă în faţa lui, când era fără tricou, iar blugii îi atârnau pe şolduri, şi să se lipească cu tot corpul de mine, şoptindu-mi la ureche, în timp ce amândoi priveam pe geam spre oraşul ce părea adormit:

-Asta e noua ta viaţă!

Apoi m-am îndepărtat de corpul lui, şi l-am lăsat să îşi strângă cureaua.