Chipuri de metal

Capitolul trei- Kevin

Chestiile au apărut acum un an, cu aproximaţie. Tot atunci lumea a început să intre în declin, un virus necunoscut a atacat adulţii, şi restul populaţiei. Benzina dispăruse practic de pe faţa pământului şi nu aveam cum să ne deplasăm în alte locuri, astfel încât să putem spune că am putea merge să căutăm supravieţuitori.

Clar era că oamenii din fier, nu erau umani. Şi sigur nu erau prietenoşi. Încercaserăm pentru un timp să îi marcăm, astfel încât să putem ţine sub control numărul lor, dar apăreau de fiecare dată, alţii, şi alţii, şi alţii de nicăieri. Eram şapte "adulţi". patru băieţi, trei fete. Printre care eram şi eu.

Şi nu e că ne era de numărul nostru mic, că şi aşa aveam mâncare puţină ce să găsea greu, dar exista riscul să fim prinşi. Iar atunci, presupuneam cu toţii, că mureai.

Căutaserăm în aproape tot oraşul alţi supravieţuitori, şi lăsaserăm mesaje pe panourile publicitare, dar nu ne răspunsese nimeni. Adică...am observat o singură dată o dungă dintr-o litera, şi lângă, pete de sânge. Era clar că tipul sau tipa fusese prins când voia să scrie.

Tot atunci ne-am hotărât să ne despărţim, era mult mai uşor să ne ascundem câte doi, sau trei, decât toţi sapte în aceeaşi casă. Şi tot aşa, era mult mai sigur. Măcar nu ne-ar fi prins pe toţi, dacă era să ne prindă.

În ziua când m-am întâlnit eu cu ei, se strânseseră cu toţii pentru a porni un atac împotriva chestiilor, doar că eu le dădusem planurile peste cap. Iar Carter a fost nevoit să aibă grijă de mine cât timp ceilalţi au mai omorât câteva chestii.

Tot aşa am găsit şi pistoalele, Kevin şi Carter plecaseră în recunoaştere, şi au ..jefuit un sediu al poliţiei, au găsit câteva pistoale şi mai multe gloanţe. Văzuserăm cu toţii filmele de acţiune, cu invadări marţiene, în care toată lumea avea un pistol şi începea să omoare orice marţian. Şi aşa am făcut şi noi.

Am prins o chestie într-o înfundătură, şi am exersat pe ea trasul cu pistolul, până când, Adam a tras din greşeală în capul creaturii, exact între îmbinările metalului, iar corpul acesteia a căzut la pământ, mort.

Atunci am descoperit punctul sensibil al creaturilor. Dar nu aveam destule gloanţe încât să ne putem permite să le omorâm pe toate, ce numărau undeva la 80, în acest moment. Fără să le punem la socoteală pe cele care apăruseră de curând, şi cu care nu şi-a mai bătut nimeni capul să le însemne pe afişul publicitar de la cereale, cel de lângă secţia de poliţie din nord.

Şi tot aşa, ajunseserăm acum, eu şi Carter, să privim şocaţi cum creatura se arunca de pe bloc, soarele reflectându-se în metalul acesteia, devenind parcă o stea căzătoare. O bufnitură, praf ridicat 10 metri în aer, şi ne-am dat amândoi seama că acea creatură s-a sinucis. Sau a fost obligată să se omoare, de către unul de-al nostru.

Carter şi-a înfipt două degete între buze, şi a fluierat puternic. Ăsta era semnalul, în caz că mai era cineva pe lângă noi.

Un alt fluierat, s-a auzit din depărtare. Două fluierături. Trei. Asta era grupa lui Kevin. El şi Carla erau un grup ciudat rău. Ea era mult prea calmă, iar el mult prea ..nebun. Devenise dependent de creaturi, le voia moarte, şi mai apoi le diseca, pentru a vedea din ce erau făcute.

Carter a fluierat şi el la rândul lui. Un fluierat prelung, şi două mai mici. Asta era semnalul nostru.

M-am uitat la el şi l-am întrebat:

-Ne ducem să vedem cum a reuşit să constrângă o creatură să se omoare? Sau stăm cât mai departe de nebun?

S-a gândit pentru câteva secunde, şi mi-a răspuns hotărât:

-Mergem la ei. Trebuie să ştiu dacă a mai omorât creaturi în felul ăsta.