Cum să dresezi răsăritul

215 17 27
                                    

        Lumina ștearsă a răsăritului se juca cu buclele murdare ale aleilor marcate de pașii amintirilor distructive. Vortexuri de iluzii răzbăteau în pupilele fiecărui copil al timpului, ce tot încerca să-și adoarmă viața în leagăn, dar nu reușea. Niciodată nu reușea... 

        Toți se îndrăgosteau din ce în ce mai mult de clipe, de gustul lor amar de stele plutitoare în lacrimi evaporate, în stomacuri ce bârnâiau ca o explozie de soare și Neptun. Poate că ecourile pașilor nu mai răsunau în cadența lor ucigătoare, poate că viespile nu mai înțepau speranțele la o liniște, dar nimic nu avea să fie la fel. Absolut nimic. Mai ales pentru inimile devenite oțet și spițe de secunde torturate... Mai ales pentru aștri cu picioare rupte.

        Și, totuși, Pierre doar privea cum îi curgea răsăritul pe piele și se înfigea în tremurul ruinelor ce îi băteau în piept. Și încerca, încerca să-și estompeze cascadele dezmembrate de praf de pușcă și bandaje de minute. Și încerca, și încerca, dar, de fiecare dată când apa își aducea șoaptele langâ picioarele sale, nu mai putea, nu era în stare să-și închidă ochii... Nu putea să nu-și ucidă și ultimul petic de cer intact când... când, în locul unde trebuia să fie o mână, aerul își spunea rugăciunea acidă și ironică, iar oglinda își bătea joc de sufletul său. Cum putea să fie el însuși atunci... atunci când bucățile de el lipseau și prin vitraliu-i de nori se sugrumau iluziile unui trecut ce-i mușca din gânduri? Cum putea fi el însuși când... când era doar un fragment din acel Pierre ce, cândva, putea ridica Luna pe umerii săi și să curgă în radioactivitate și respirații de vânt? Cum putea fi el însuși când era doar o parte, o parte sleită de visuri înflorite și care și-a pierdut talentul de a se picta în stele? Cum?... Era imposibil.

        Își deconecta lumina și mustea în labirintul său de gânduri opace în care stafiile scânteilor îl înconjurau și îi țipau în ureche despre ceea ce a devenit, despre cum s-a renegat de umanitate și s-a preschimbat într-un ucigător de amurguri. Se vedea ca o carte formată doar din epiloguri, epiloguri cu ochi roșii de atâtea așchii băute. Și moarte... 

        Tot ce i-a mai rămas era o casă goală, un album de amintiri stoarse de culoare și puterea de a inspira răsăritul atât de frumos, de a se lăsa despicat de razele soarelui cu gust de infinit și a se pierde pe sine printre vrăjile melodiei mozaicului de lumină, ce-l lua de mână și-i arăta că sensul e la un zâmbet distanță de durere și că putea fi fericit. Și chiar putea. Putea. Putea. Putea... Să se rupă în viață și să o trezească în alții, să danseze pe nori de ploaie și să renască în copilul de șapte ani care învârtea himerele în valsul cu sonatele fulgerelor. În piticul ce răzbătea orele cu un zâmbet și se transforma într-un nou Univers doar existând. Doar existând...

        Lătratul hămesit al lui Nino îl trezi la realitate. Se aplecă să-i mângâie blana ușor castanie, ca nebuloasele când se îmbolnăvesc de varicelă, și îi zâmbi sincer, privind cum soarele tapița casele și năștea umbre inocente pe pereții disperați ai ierbii. Ar fi atât de frumos să se renege de secunde și să-și înfigă speranța aceea nespălată în piept din nou și din nou, clipind noi lumi și fiind pur și simplu un copil care nu a simțit prăbușelile, care aleargă pe undele sonore în atemporalul brizelor mareice și ar deveni cometă. Ar fi atât de frumos să se preschimbe într-un castel de nisip pe care marea nu l-ar înghite, ci i-am fredona cântece de leagăn la orga vârtejelor cu vocea sa de catastrofă cerească. Ar fi frumos, dar ireal...

        Nino îi lingea cu afecțiune palmele galbene și bătătorite, dând din coadă ca o moară de vânt și schelălăind bucuros. I se împleticea printre picioare și se ridica pe două lăbuțe cu atâtea scântei în privirile de coral, începând să îl tragă de pantaloni și cămașă, ca un copil ce a auzit că a venit, în sfârșit, circul de vise în oraș. Deși, Nino chiar era copilul, aproape singurul care a supraviețuit acelui abator de spirite și care l-a așteptat într-o casă pustie și îmbâcsită de osemintele amintirilor distorsionate.

You've reached the end of published parts.

⏰ Last updated: Jul 03, 2019 ⏰

Add this story to your Library to get notified about new parts!

La marginea cerului tăuWhere stories live. Discover now