Lumea umbrelor

    Statea in fata casei prin fata careia trecuse de atat de multe ori, iar ploaia ii mangaia conturul fara viata. Inchise ochii zambind, gandindu-se ca in curand urma sa simta cum picaturile de apa se prelingeau pe pielea ei cenusie. Doar cateva minute o impiedicau sa obtina tot ceea ce isi dorise vreodata, dar trecuse atat de mult timp de cand dorinta de a fi umana ii macinase sufletul, ca nici macar nu mai conta.

    Privi curioasa pe fereastra murdara. Era intuneric, dar in scurt timp o lumina palida inunda toata incaperea. Umbra tresari. Oare el stia ca ea era acolo?.. Privi inca odata prin fereastra si il vazu. Abia se putu abtine sa nu tipe din cauza uimirii. Inauntrul camerei era doar un batran imbracat saracacios. El se plimba agitat prin camera, gesticuland nervos. Se indrepta spre fereastra si privi prin ea. Umbra se linisti. Stia ca el nu o poate vedea decat daca ea ii ingaduia acest lucru. Ii cerceta curioasa ochii cenusii si isi dadu seama ca batranul din fata ei era copilul pe care il cunoscuse cu ani in urma, cand era si el o umbra. Pentru o clipa simti cum un fior groaznic ii strabate trupul fara viata, dar dupa isi reveni.

      Batranul ofta si trase draperiile. Umbra zambi. Isi dadu seama ca prezenta ei il tulbura si el nici macar nu stie de ce se comporta asa. Il vazu cum stinge veioza galbena si se aseaza pe pat. Timpul trecea iar Umbra inca ii auzea ecoul gandurilor. Era singura parte care ii placuse mereu la umbre - ele reuseau  sa descifreze si sa auda gandurile oamenilor.  

      Stranse in maini pumnalul argintiu si zambi. Furtuna se oprise, si ea intelesese ca era timpul sa faca ceea ce asteptase o viata intreaga. Intra in casa pe usa din spate, care era deschisa. Parca  batranul o astepta deja, manat de un gand inconstient. Aprinse veioza si lumina palida invada din nou intreaga incapere. Batranul tresari. Inca nu o putea vedea si cerceta cu privirea intreaga camera. Era agitat.

     Umbra il privi si isi dori ca el sa o poata vedea. Atunci batranul ii observa conturul fara viata, pielea cenusie si ochii de un albastru ireal. Ea statea chiar in fata lui. 

       - Cine esti? o intreba el, cu vocea ragusita tremurandu-i.

       Intrebarea lui o tulbura. De ce se prefacea ca nu isi mai aminteste nimic?.. 

      - Eu nu am nume, ii raspunse ea privind in gol, inca pierduta prin propriile ganduri.

      - Atunci ce esti? Ce esti si ce vrei de la mine?

      Umbra izbucni in ras. Batranul o privea inca speriat si se retrase cativa pasi inapoi.

      - Stii ce sunt. Tu ma cunosti, ma cunosti mai bine ca oricine. Aminteste-ti!

      Batranul inchise ochii cuprins de un fior ciudat, inuman. In mintea lui amintirile se derulau rapid sub forma unor imagini ce durau doar cateva fractiuni de secunda, si pe care nu le putea asocia cu nimic cunoscut. 

     - Te joci cu mintea mea. Fa-le sa inceteze, te implor! tipa el disperat.

      Dar Umbra nu il asculta. Incepu sa povesteasca o intamplare parca numai de ea stiuta, privind in gol. 

       - Aminteste-ti. Aminteste-ti cand Creatorul ne-a modelat sufletele din pulbere de infinit, si ne-a faurit trupurile fara viata. Eram doar niste Umbre, mai stii?.. Noi nu intelegeam scopul creatiei si ne bucuram una de prezenta celeilalte. 

      Batranul o privi cu ochii mari. Nu mai putea scoate nici un cuvant din cauza uimirii. Umbra ii zambi si continua sa povesteasca.

      - Mi-ai fost alaturi timp de zeci de ani. Dar in lumea in care traiam noi nu era loc pentru prietenii, dar am aflat asta mult prea tarziu. Tu chiar nu iti amintesti?