Under the Moonlight - Z.M. ff

Capitolul 1

Mă trezesc ameţită, o mică migrenă instalându-se în spatele urechii stângi. Îmi masez tâmplele în speranţa că durerea se va diminua, dar degeaba. Mi-aş dori ca în momentul ăsta mama să fie lânga mine, ca în vremurile bune. Să mă trezesc cu mirosul de scoţisoara al clatitelor ei. Să îl gasesc pe tata ca în fiecare dimineaţă, citind ziarul si bându-şi cafeaua.

Nu am mai avut parte de asemenea momente după moartea lor. Nu am mai zâmbit, râs sau schiţat vreun gest de fericire după accident. Un nenorocit de moment de neaţentie si totul s-a dus de râpă; vieţile lor, fericirea mea şi familia noastră. Un nenorocit de şofer beat, care, nici până în ziua de astăzi nu a platit pentru fapta sa necugetată. Au trecut doi ani, insă mă simt la fel de afectată precum în prima zi. Nu mai aveam rude, înafară de matuşa mea, care a avut grijă să fiu trecută sub tutela sa, la insisţentele mele desigur. Mi-a oferit posibilităţi financiare, un acoperiş deasupra capului şi educaţie, dar nu am avut parte de afecţiunea de care un copil cu sufletul sfarărâmat avea nevoie. Anchetatorii cazului au insistat să contactăm un psiholog, însă nu am luat ideea in serios. Nici eu şi nici Ambra, mătuşa mea. În doi ani goi, fără mama şi tata, mi-am dat seama cât de dependentă eram de prezenţa lor în viaţa mea. Ei erau singurii de care aveam nevoie. La şcoală eram luată în râs după accident, drept fata antisocială cu probleme in familie. Profesorii erau singurii care ştiau adevarul şi povestea mea. Cu timpul nu am mai băgat în seamă, dar chiar dacă arătam asta în sufletul meu era o furtună neîncetată, întrebându-mă dacă eu chiar merit asta.

Despre mine nu sunt multe de zis. Mă consider o cauză pierdută din punct de vedere psihic. Ochii mei trişti, ce odată exprimau atât entuziasm şi voie bună, acum sunt goi şi lipsiţi de emoţie. De la moartea părinţilor mei am slăbit considerabil, în primele luni abia mâncând ceva, la insisţentele Ambrei. Părul ciocolatiu şi de lungime medie în majoritatea timpului este lăsat în valuri ondulate pe spate, aranjat neglijent fără pic de interes.

Încep să cred că programul meu e mai haotic decât îl consideram înainte. Nu ies pe afară şi îmi pierd timpul pe cât de inutil posibil stând în casă la calculator sau citind. Ce mai viaţă! Cearcănele proeminente parcă se adânceau pe zi ce trece mai mult. Am noroc de vacanţa ce abia începuse, astfel consider că am timp să reglez ce pot din rutina mea.

Mă ridic din pat fără nici un chef de viaţă cu gândul de a căuta o pastilă pentru durerea de cap, ce devenise din ce în ce mai infernală. Dezastrul din camera mea mă face să strâmb din nas. Haine împrăştiate, ambalaje de la prostiile pe care le mănânc, iar de aşternuturile patului nu mai zic; cearşaful şi pătura erau pe jos, iar faţa de perna şi perna de aflau in colţuri opuse ale patului. Se pare că am avut un somn tulburat. Dau ochii peste cap, gândindu-mă la ziua de curăţenie ce mă va aştepta şi apas leneşă clanţa lenesă. Îmi croiesc drum pe parchetul rece al holului şi mă îndrept spre baie. Din câte îmi aduc aminte există o cutie de medicamente, pe care ce-i drept, nu am mai frecventat-o de ceva timp.

Decid să scot două pastile menite să îmi îmblânzească furtuna din cap. Le dau rapid pe gât, apoi mă duc înapoi spre cuibuşorul meu. Un miros atât de bine cunoscut mie îmi invadează nările şi îmi umple ochii de lacrimi. Era mirosul clătitelor mamei. Aceeaşi aromă de scorţişoară. Cobor scările în viteză, parcă orbită de amintirile stârnite şi o găsesc pe Ambra în bucătărie, cu o tigaie în mână şi cu un sorţ murdar de făină legat în jurul taliei.

Îmi şterg lacrimile din colţurile ochilor înainte de a mă vedea.

-Neaţa, Cara! Cum ai dormit? mă întreabă mult mai prietenoasă ca niciodată.

-Cam zbuciumat, dar ok. Ce se întamplă?

-Cum adică "ce se întâmplă?". Ţi-am pregătit micul dejun. Voiai altceva? mă întreabă surprinzător, părând foarte interesată de părerea mea.

-Ce se întâmplă cu tine? Doi ani în care am schimbat minim câteva cuvinte în fiecare zi şi ai fost rece cu mine când aveam nevoie cel mai mult de sprijin, iar acum din senin îmi faci micul dejun exact cum mi-l făcea mama, ştiind bine că nu mi-am revenit incă. Ce vrei de fapt să obţii? ridic tonul, câteva lacrimi prelingandu-se pe obrajii mei iar durerea de cap amplificându-se.

-Scumpo, te rog linişteşte-te. Am contşientizat lucrurile acestea prea tarziu. Şi eu am fost afectată de moartea lui Chris şi a Ameliei. M-am îngropat în muncă şi nu ţi-am oferit afecţiunea de care aveai nevoie. Te vedeam marcată de toate astea, chiar dacă nu ai fi vrut să arăţi. Mă simţeam coplesită doar când mă gândeam ce ar trebui să fac in privinţa ta. De aceea am luat o decizie. spune şi ofteaza uşor.

-C-ce decizie? glasul meu stins se auzi cu ecou în bucătăria spaţioasă.

-Noi...

Dragii mei, începem în forţă cuuuuu capitolul 1.

Vă pupăcesc şi staţi cu ochii pe notificări 

xx love, ada<3