RE: MIND- VOL I

Capitolul 2

     Cred că poți judeca pe cineva dacă prima dată când îl întâlnești încearcă să te ucidă...cu un levier.
Nici măcar nu i-a oferit ocazia să se ferească!
  Sharvani pierduse numărul pașilor trecuți prin pădure, înaintând tot mai adânc, târându-și picioarele amorțite prin noroi sau călcând pe vreo creangă căzută și uscată, făcând-o să trosnească. Era terifiată, udă până la piele și își tot rotea privirea peste tot în jurul ei, într-un gest paranoic. De fapt, credea că își rezervase dreptul de a fi paranoică, deși ceva îi spunea că o cam merita.

Nu îl putea vedea, dar putea să jure că îi auzea respirația. Era iute, agitată și răsuna ca un ecou în capul ei.
De parcă ar vrea să o prăbușească.
Își pierduse aproape de tot raționamentul, dar undeva în mintea ei rătăcitoare și pe jumătate adormită, evalua posibilitățile de a ajunge în oraș, cu ajutorul unui drum mai scurt. Poate că ar putea găsi chiar un telefon public ca să sune la poliție, deși șansele să existe cabine telefonice sau secții de poliție în mijlocul necunoscutului erau cam mici.

Nu ca asta ar conta. În eventualitatea în care acel bărbat nu o va găsi și ar renunța la căutare, plictisit fiind, probabil că ar ajunge mâncare pentru animalele sălbatice. Iar nepopularea zonei ar face aproape imposibilă găsirea cadavrului ei.
Nu s-a gândit niciodată că va muri înainte de împlinirea vârstei de optsprezece ani.
Încă nu a învățat să facă parcarea laterală fără să dărâme vreun tomberon. Nu a avut parte de acea iubire absolut răvășitoare și total tragică și imposibilă. Adevărul e că va muri, iar nimeni nu își va mai aduce aminte de ea, pentru că singura ei "mare realizare" fusese la vârsta de doisprezece ani când a obținut cincisprezece dolari pentru faimosul ei sandviș cu păstrăv, în locul tartei de ciuperci de la cantină. Probabil că de asta își făceau oamenii liste cu lucrurile pe care vor să le facă înainte de a muri.
Poate că era mult prea negativistă, dar a naibii să fie dacă avea măcar o idee despre cum s-ar putea termina asta.

Stând ghemuită într-o groapă plină cu frunze uscate, s-a oprit pentru un răgaz pe care, sincer, nu și-l permitea, dar avea nevoie de el.
Și privind profunzimea cerului de un albastru cenușiu, simțea cum pe piept îi apasă toate consecințele pentru ce a făcut și ce nu a făcut în viață.
Deodată, sunetul unei arme a spart liniștea nopții, iar ea, fiind luată prin surprindere, și-a acoperit gura cu mâinile, înăbușind un țipăt care venise aproape instantaneu. A privit în jur, cu ochii mari de spaimă, încercând să identifice orice în bezna pătrunzătoare și amăgitor de imprevizibilă. O treceau niște fiori reci pe spate când se gândeam că psihopatul acela ar avea o armă.

    — Niezły strzał!'

    — Jak długo chcesz, żebyśmy zostali? Wiesz, że nie znoszę zimna!'

O voce entuziasmată urmată de una iritată se făcu auzite ciudat de aproape de locul unde se afla Sharvani.
Poate că nu era chiar atât de singură pe cât credea, se gândea cu amărăciune.
Își ridică capul destul cât să vadă două siluete întunecate în raza mea vizuală. Se întreba ce ar căuta oricine la ora asta aici, dar apoi își amintea că se afla și ea în aceeași situație. De ce tremura atât de tare?

   — Cine-i acolo?! strigă o voce răsunătoare iar fata și-a  băgat capul înapoi în groapă, ferită de privirile celor doi bărbați.

La naiba, de ce făcuse atâta zgomot?! A încercat să se târască cât mai departe de locul unde se aflau ei. Le putea auzi pașii îndreptându-se încoace și se gândea doar că asta îi mai lipsea.

   — Poate e un animal mai mare. Pregătește-ți săgețile!

  — Nu arăta ca un animal.