De dragul iubirii (moarte)

CAPITOLUL 1

   Mereu m-am considerat o persoană depresivă și deloc optimistă. Și pe bună dreptate de nu era așa! Niciodată nu am ca lucrurile negative să îmi afecteze personalitatea, însă în momentul în care psihologul Harris mi-a adus la cunoștiință că sufeream de instabilitate emoțională , atunci am știut că trebuie să îmi revin cu picioarele pe pământ.

Se spune că primul pas spre vindecare este să îți recunoști ție că ai cu adevărat o problemă. Ceea ce am și făcut.

Cât despre noua noastră casă din Dallas, nu prea am multe de spus. Din câte am înțeles, era destul de veche fără vreo anumită poveste. Totuși părinții mei au cumpărat-o imediat la un preț de nimic. Foștii proprietari chiar ne-au înmânat cu o bucurie imensă cheile, urându-ne o ședere cât mai lungă și plăcută, însă pot să jur că i-am auzit respirând ușurați ca și cum ar fi scăpat de o adevărată povară. Dar nu m-am plâns de nimic. Să găsești o casă în ziua de azi la un asemenea preț e de-a dreptul incredibil de profitabil.

Cât despre mine, mereu m-am considerat o persoană  pesimistă  și pe bună  dreptate de nu-i așa! Niciodată  nu am vrut că lucrurile negative să  îmi  afecteze personalitatea, însă  în  momentul în  care psihologul Hârtia mi-a adus la cunoștință  că  sufăr  de o așa  zisă  instabilitate emoțională, atunci am știut  că  există  cu adevărat  o problemă  care trebuie rezolvată. Și  toate astea din cauza  destinului de Kevin care nu a știut  cum să gestioneze situația. Nici măcar  nu a venit după  mine, nu că  aș  fi avut vreun motiv să  îl  ascult, dar totuși  aveam nevoie de puțină  compasiune.

Dallasul mi se părea un orășel  mic și liniștit  ceea ce era perfect normal pentru o comunitate din Texas, însă  incredibil de anormal pentru mine probabil din cauza aglomerației  din New York.

Străduțele  mici sunt perfecte  pentru viitoarele mele plimbări  nocturne  în  care îmi  voi reproșa  singură  cât  de penibilă  pot să  fiu pe zi ce trebuie.

Nu tu dragoste, nu tu prieteni, nu tu liceu buni, nu tu părinți  care chiar să  își  dea interesul, nu tu nimic!

Doar eu, nimic mai mult.

***

   - Mișcă-te, Bell! În ritmul ăsta  vom termina de despachetat  abia mâine, s-a auzit vocea mamei în  surdină.

Mi-am dat din instinct ochii peste cap, luând decizia de a-mi păstra ritmul de cărat  bagaje că cel de dinainte. Sunt om, nu un tir, ce Dumnezeu?

Ghinionul era de fiecare dată o prezență  încântătoare  în  viața  mea, fapt ce arată  cât  de  împiedicată  și nătângă  aș  putea să  fiu. Încercând  din răsputeri  să  ridic bagajele  care, cei drept, cântareau  cel puțin o tonă, nu am putut  să  observ blestematul  ăla  de pitic de grădină  ce s-a hotărât  să  îmi sporească  șansa  de a avea parte  numai de lucruri de-a dreptul  stupide toată viața.

- La draci, am strigat cât  am putut de tare privind cum eram împrăștiată  în  balta  de noroi.

În  timp ce încercam  din răsputeri  să  mă  ridic, eșuând de fiecare dată,  nu am putut  să  nu observ silueta care se apropia cu pași grăbiți  spre mine.

- Se pare că  Dalassul  nu prea îți  priește, a rostit cu un mic surâs băiatul din față mea care, în acelaș timp mi-a oferit mâna  sa pentru a mă  ajută să  mă ridic.

- Se pare  că  nu, am spus îmbufnată , privindu-mi în  același  timp hainele și  părul.

- Eu sunt  Oliver.

- Bella, am spus în  timp ce i-am apucat vârfurile  degetelor doar pentru a nu-l murdări.

- Prima ta zi aici nu a decurs  așa  cum te-ai fi așteptat , nu?

- Nici o zi din viața  mea nu a decurs  așa  cum m-am așteptat.

Acesta mă  privea din cap până  în  picioare cu un oare care amuzament, mai mult că sigur se abțină cât  putea de mult să  nu îl   bufnească  râsul.

Știu  că  arăt  că un Yeti  tocmai venit de la Herculane, dar puțină  compasiune dacă  se poate.

- Dacă  te face să  te simți  mai bine, să știi că  Dallas-ul nu e chiar așa  nașpa.  Sunt multe lucruri interesante aici, ai răbdare  și  le vei descoperi.

L-am privit pe Oliver cum se îndepărta  până  pe aleea opusă, în  același  timp admirându-l cât  am putut de mult. Se pare că  Dallas-ul nu e chiar așa  plictisitor cum mă  așteptam.  Poate doar puțin  misterios, însă  orice mister poate ieși  la lumină  în  cele din urmă.

Nu știam  exact dacă  orașul  ăsta, sau în  general  Texas, avea să  îmi  ofere chiar atât  de multe după  cum spunea Oliver. Cert era că  oriunde ar fi mai bine decât  în  New York unde nu mai aveam practic  nimic. Teoretic aș  fi putut rămâne  la mătușa  Eva și  la unchiul Ben, care erau singurii cu care mai păstram  legătura, dar la ce folos?

După  cum am spus, mereu m-am considerat o persoană  depresivă, dar în  același  timp mereu m-am încurajat  prin faptul că  fiecare dintre noi avea nevoie de încurajare  și  motivare,  fie că  era vorba de a există speranța  și  certitudinea că  mâine  va fi o zi mai bună,  fie că  pur și simplu un om are nevoie  de un moment de liniște.

Motivația  pentru mine, deși  nu pare, a fost mereu un izvor nesecat, pentru că  în ciuda problemelor , mi-a oferit  mereu forța  de a mă  confrunta cu propriile mele gânduri  negative.

Prin urmare,  nu cred că  Dallas-ul mi-ar face mai mult rău  decât  New Yorkul. Am considerat că  acest oraș  va fi un prim pas spre crearea unei noi Bella. Poate  aici voi reuși  să mă vindesc. Un prim pas a fost acela de a-l cunoaște  pe Oliver, un tip drăguț  și  prietenos de altfel.

Până  la urmă  ce ar putea o fată cu o personalitate definită  de o plictiseală  majoră,  să pățească  într-un orășel  mic din regiunea Texasului?