F.M. Dostoievski IDIOTUL
Roman în patru parti
PARTEA ÎNTÎI
I
Era pe la sfîrsitul lui noiembrie. Pe o vreme de moina, catre ora noua dimineata, acceleratul de Varsovia se apropia în plina viteza de Petersburg. Ceata era atît de groasa, încît lumina zilei razbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea deslusi nimic la zece pasi. Printre calatori se aflau si unii care se întorceau din strainatate; cele mai ticsite erau însa compartimentele de clasa a treia: lume marunta, oameni purtati de nevoie si de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era si firesc, toti pareau obositi, rebegiti de frig. cu pleoapele grele ca dupa o noapte de nesomn si obrajii de o paloare alb-galbuie, ca si cînd ceata si-ar fi pus pecetea si pe chipurile lor.
O data cu revarsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se trezira asezati fata în fata, lînga aceeasi fereastra, doi calatori - amîndoi tineri, amîndoi modest îmbracati si fara bagaje, amîndoi avînd o figura destul de placuta si, în sfirsit, amîndoi dornici sa lege o conversatie. Si daca cei doi ar fi banuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciudatenii ascunde fiecare, ar fi ramas desigur uimiti ca întîmplarea îi pusese astfel fata în fata, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Varsovia - Petersburg. Primul sa tot fi avut douazeci si sapte de ani - era scund si îndesat: avca parul cret, batînd în negru, si niste ochi cenusii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare si cam turtit, pometii obrajilor proeminenti, iar buzele-i subtiri schitau mereu un zîmbet insolent, sfidator, uneori chiar rautacios. Numai fruntea, mare si frumos boltita, parea menita sa compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor trasaturi prea dure. Ceea ce se arata mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaverica a fetei, care dadea chipului sau un aer de istovire, cu toate ca tînarul parea a avea o constitutie robusta; în acelasi timp însa, fata lui atragea atentia prin ceva imposibil de definit, si care lasa totusi sa se ghiceasca un temperament framîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea cîtusi de putin nici cu zîmbetul acela sfidator si arogant si nici cu privirea-i aspra si plina de orgoliu. Bine încotosmanat într-un cojoc de miel larg si calduros, îmbracat în postav negru, nici nu-i pasa de frig, în timp ce vecinul sau îndurase cu greu vitregia noptii umede, rusesti, de noiembrie, fara sa fi fost, desigur, pregatit s-o înfrunte, caci n-avea pe umeri decît o pelerina larga, cu o gluga imensa, asa cum obisnuiesc sa poarte calatorii prin strainatati, departe de tinuturile Rusiei, si care pornind în toiul iernii sa strabata Elvetia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu-si pun macar ipoteza unei calatorii pe o distanta atît de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit si cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu facea fata si se dovedea absolut necorespunzator în conditiile climei rusesti. Posesorul pelerinei, tînar si el, tot cam de vreo douazeci si sase sau douazeci si sapte de ani, era mai înalt de statura, avea parul foarte balai si des, obrajii supti si o barbuta rara si ascutita, de un blond spalacit. Ochii lui mari, albastri, aveau o expresie blajina, dar si apasatoare totodata, cu acea stranie fixitate a privirii dupa care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tînarul avea trasaturi placute, fine si delicate, iar fata îi era palida si, în momentul acela, învinetita de frig. în mîini tinea o legaturica - pare-se tot bagajul lui - dintr-un fular decolorat. în picioare purta niste botine cu talpa groasa si ghetre, cu totul nepotrivite portului obisnuit din Rusia. Vecinul sau cu pâr negru si suba de miel îl cerceta cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de facut si, în cele din urma, se hotarî sa intre în vorba schitînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni îsi tradeaza cu nepasare satisfactia lipsita de delicatete în fata situatiei nenorocite a semenului lor.
- Ti-e frig, nu-i asa? întreba el, miscînd din umeri.
- Ba bine ca nu, raspunse vecinul cu o graba neobisnuita. Si cînd te gîndesti ca nu-i decît vreme de moina. Ce m-as fi facut daca se nimerea sa fie si ger? Nici nu-mi închipuiam ca-i asa de frig la noi. Ma dezobisnuisem.
