Soulmates

𝓬𝓪𝓹𝓲𝓽𝓸𝓵𝓾𝓵 1

         
Aceasta carte este făcută pentru sufletul meu. Sper sa va placa și îmi pare rău pentru viitoarele greșeli:)

           Când eram mică îmi plăcea să ascult povestea de dragoste pe care bunica mea a trait-o în tinerețea ei. Era o poveste care mi se părea unică. Această poveste m-a făcut să cred până la vârsta mea actuala, de 17 ani, că sufletele pereche exista.

          Bunica mea și-a cunoscut sufletul pereche la 20 de ani. Era un bărbat finuț, care știa să respecte o femeie și să o facă să se simtă iubită. Era înalt, ochii de un verde magnetizat, par saten și o privire călduroasă. Numele său era Cezar. Cu toate că Cezar era sufletul pereche al bunicii mele, aceștia nu au putut fii impreună. Cezar a murit atunci când bunica mea avea 27 de ani. Cu toate că au trecut aproape 40 de ani, aceasta încă își aduce aminte de Cezar cu lacrimi in ochi și un zâmbet trist pe buze.

—Solandis, poți să cobori puțin? Se aude vocea bunicii mele de la parter.

          Solandis...numele meu. Un nume ciudat, nu? Bunica a insistat că acesta sa fie numele meu, atunci când a aflat că va avea o nepoată. Mi-a povestit de ce. Cezar îi zicea așa. "Solandis" inseamna "floare delicata" iar când acesta îi aducea cate o floare îi spunea "Pentru Solandis a mea."

          Nu i-am răspuns, pur și simplu am pus cartea pe care o citeam pe noptiera albă de lângă pat și am coborât având grijă să nu cad pe scări.

—Da, buni, ce este? Îi spun când ajung in sufragerie.

—Sol, te-ai putea duce până la supermarket sa îmi cumperi câteva lucruri? Știi că am probleme cu picioarele și nu pot merge așa mult...nu sunt multe, poftim lista.

          Iau lista în mână, privind ce scrie acolo.

—Normal că merg, buni. Spun zambindu-i, apoi urc în camera mea pentru a mă schimba de pantalonii largi ai fratelui meu mai mare și de tricoul acestuia.

          Îmi place să ii port hainele in casă, pentru că sunt comode, dar nu pot ieși așa pe stradă. Deschid dulapul mare din camera mea și aleg de acolo o pereche de blugi albi, rupți in genunchi și un tricou larg, gri. Iar îmi picioare decid sa iau o pereche de tenesi negri, foarte comozi.

          Îmi prind parul șaten și lung într-un coc, apoi îmi iau geanta, telefonul și cheile de la mașina fratelui meu. Cat timp acesta este plecat mă lasă să îi conduc mașina. Are un Audi, nu știu exact ce fel de Audi dar e un Audi negru. A primit-o cadou de la tatăl nostru când a împlinit 18 ani.

          Cobor scările in grabă și îi ofer bunicii un pupic pe obraz când trec pe lângă ea, iar aceasta striga după mine sa am grija cum conduc.

          După un drum de 20 de minute, ajung in fața supermarket-ului. Ies din mașină, inchizând-o cu cheia, apoi mă îndrept spre usa de la intrare. Telefonul meu sună, iar eu, fără să mă uit, răspund.

—Alo? Spun plimbandu-ma printre rafturi în căutarea cremei pentru bunica.
—Ce faci Sol? Se aude vocea Amaliei, prietena mea cea mai bună.
—Bine, sunt prin oraș, îi cumpăr bunicii niste lucruri, tu ce faci?
—Mai nimic, stăteam în pat. Auzi, mă gândeam daca vrei sa mergem astăzi la petrecerea lui Rick.

          Mă strâmb la auzul numelui acestui băiat. Rick Warren. Baiatul cel popular din liceu care crede că toate fetele trebuie sa ii cada la picioare. Ei bine, eu nu sunt una dintre fetele care sun moartă după el, dar prietena mea, Amalia, este.

—Nu știu ce zic, Amalia, știi că nu suport sa stau in preajma lui, spun continuând să caut crema.
—Da, Sol, dar nu e nevoie sa stai neapărat langa el, te rog, vino cu mine.
—Aici era! Tip fericită când găsesc crema bunicii.
—Sol, la naiba! Lasă crema aia și fii atentă când vorbesc cu tine!
—Bine, Amalia. O sa vin sa te iau. Te sun atunci.
—Esti cea mai tare, Sol! Pa, te iubesc!