Soulmates

𝓬𝓪𝓹𝓲𝓽𝓸𝓵𝓾𝓵 2

          Soneria telefonului se aude mai tare decât îmi aminteam, reușind să mă scoată din visul meu. Mă învârt puțin prin pat, gemând adormita. Îmi întind mâna spre noptieră, apucând telefonul. Eram prea adormita sa deschid ochii și să văd cine s-a găsit să mă sune așa de dimineață.

—Alo? Răspund cu vocea răgușită. Nu trebuia să tip atât seara trecută

—Ce faci, frumoaso? Se aude o voce răgușită de băiat.

—Cine ești? Îl întreb încercând sa deschid ochii.

—Eu sunt, prințeso. Ai fost cu mine in camera albastră. Așa repede m-ai uitat?

          Amintirile de seara trecută mi-au fulgerat mintea.

—Danzel?

—Chiar el, spune râzând.

—Ce dracu? De unde ai numărul meu?

—Of, frumoasa mea brunetă. Eu obțin tot ce vreau, când vreau.

—Ok, nu îmi pasă. De unde ai numărul meu?

—Acum și cu tine. Mai contează?

          Incerc sa îmi amintesc dacă i-am dat eu numărul meu cat am stat cu el în cameră, dar nu îmi aduc aminte deloc sa fi făcut una că asta.

—Ti l-am dat eu? Îl întreb ridicandu-ma in fund.

—Nu, l-am găsit eu.

—Lasa-ma sa dorm, Danzel. Nu mă mai suna până după 12.

—Realizezi că e trecut de ora unu, nu?

          Ridic telefonul de la ureche și privesc ora. 13:48?!

—Doamne cat am putut sa dorm! Trebuie sa plec. Pa! Spun aruncând telefonul in pat, ridicandu-ma rapid.

          Fug in baie, îmi fac un duș, apoi alerg spre dulap și scot de acolo o pereche de pantaloni scurți, negri, un tricou alb și o pereche de tenesi negri. Îmi iau geanta in care îmi bag telefonul, portofelul și niște șervețele, după care iau cheia de la mașina și telefonul din pat.

—Sol, nu ai inchis.

           Aud vocea lui Danzel și pun telefonul la ureche.

—Si tu nu puteai închide?! Tip la el nervoasa.

—Nu, am stat și am ascultat apa cum curgea, spune râzând.

—Am treabă, pa! Spun și închid telefonul, ieșind în fugă din casa.

          Am parcat mașina în fața orfelinatului. Acolo îmi petrec majoritatea timpului. Sunt multi copii aici care au nevoie de o persoană cu care să vorbească, așa că vin aici de câteva ori pe săptămână și fac activități împreună cu ei.

          Intru pe ușa de lemn a clădirii imense și privesc în jur, după doamna Harris.

—Sol! Am crezut că nu vii azi! Spune aceasta după care îmi sărută obrajii.

—Cum as putea lipsii de la ziua Sarei? Spun zâmbind.

          Sara este o fetiță de 11 ani. A ajuns aici pentru că ambii săi părinți au murit într-un incendiu cat timp ea era la școală. Are niste ochi căprui superbi, un par saten lung și fin și e slăbuță.

          Urc spre camera Sarei cu o punguța de cadou in mana. Sper sa ii placa ce i-am luat.

—Sol! Strigă micuță și îmi sare în brațe.