Creepypasta: O nouă eră

2

      "Niciodată nu am fost o persoană care să se sperie ușor, singurele momente din viața mea în care m-am speriat au fost acestea: cănd l-am văzut pe Slenderman, când Zula a apărut și a avut grijă să ne scuture bine pe toți și când tata a vrut să se sinucidă în fața mea. Aveam 4 ani, iar tatăl meu se chinuia să trăiască cu depresie. Mama mi-a spus că din totdeauna l-a bănuit că are aceasta suferință mintală, dar el era prea mândru ca să recunoască, așa că el niciodata nu a cerut ajutor. Mi se părea trist, el consideră că băieții nu ar trebui să-și manifeste sentimentele deoarece dacă o fac, devin fetițe, așa că a preferat să-și țină toate sentimentele, ideile și gândurile pentru el. Tata avusese un alt atac de panică, iar eu fiind deja obișnuită cu asta am continuat să privesc televizorul și mă rugam la Dumnezeu ca el să se oprească curând. Mi-am mutat privirea pe cruciulița din mâna mea și am strâns-o puternic. În acea zi, mi-am pierdut credința în tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. S-a calmat. M-am uitat la el fericită, iar el își ascundea lacrimile de mine. În momente ca acestea nu știam ce să fac.

     M-am apropiat de el, el țipând la mine "Kamara, du-te-n camera ta", dar i-am ignorat cerința. Voiam să-i fiu alături, să-l strâng în brațe și să-i șoptesc că totul o să fie bine. La vârsta aia nu-mi puteam imagina prin ce trece, mama spunându-mi că este doar trist și că o să treacă peste.

- Tu nu înțelegi ce spun, copile? țipă el furios.

     A început să dea cu pumnii în pereți, să rupă perne, să distrugă tablourile uriașe de pe perete. Priveam cu ochii mari scena parcă ruptă dintr-un film de groază, nu-mi mai recunoșteam tatăl.

      Am fugit afară din casă și m-am dus la vecinii mei implorându-i să mă ajute fiindcă tata a înnebunit. Tot ce am primit a fost o ușă în față. În acest punct, vedeai nebunia lui și dacă erai pe stradă. Văzusem o mașină de poliție, credeam că o să fie salvarea mea. Priveam cei 2 polițiști fix în ochii, cerându-le ajutor cu ochii mei înlăcrimați și știam că și ei mă văzuseră și, de asemenea, știam că văzuseră nebunia din casă, dar au preferat să nu facă nimic.

     Am aruncat o privire spre tata, ușă fiind larg deschisă, iar el se ghemuise în colțul sufrageriei. Mă gândeam că s-a liniștit, așa că am intrat în casă.

  - Tati? spun încet.

      Acesta s-a uitat la mine și din buzunarul hanoracului său albastru a scos un cuțit. Inima mi-a înghețat în vene, credeam pe moment că vrea să mă omoare, dar l-a îndreptat imediat spre pieptul său.

  - Nu ai făcut nimic pentru mine când aveam nevoie, așa că nu-mi pasă dacă rămâi cu traume. Asta meriți!

    Spre norocul meu, mama intră imediat pe ușă. S-a îndreptat spre tata și a reușit să-l calmeze. După 3 săptămâni, s-a sinucis.

    Nu pot spune că-mi părea rău, nu simțeam nimic. Mama spunea că e normal, aveam 4 ani până la urmă, nu știam ce înseamnă moarte. Cuvintele lui mi-au rămas întipărite în creier, dureau, cu toate că veneau de la persoana pe care o urăsc cel mai mult. Urăsc să-i văd chipul în poze, urăsc când mama îl menționează, urăsc să mă gândesc la cuvintele lui. Cine ar spune unui copil astfel de cuvinte, aveam 4 ani, nu-i puteam face nimic, dar lui nu i-a păsat.