Nici nu bănuiam ce urma să mi se întâmple. Eu l-am considerat cel mai bun lucru din viața mea, familia mea, în schimb, a văzut povestea complet diferit. Dar ce contează asta? E viața mea.
După ce îmi ve-ți citi povestea ve-ți fi probabil de partea lor, dar poate se va gasi vreun cititor care ar fi dispus să pună fericirea unei persoane mai presus de "normalitatea" creată de el. Ei bine, familia mea nu este încă pregătită să facă acest pas, dar sper că până la sfârșitul poveștii vor privi și ei altfel lucrurile.
Acum stând în baie ascunsă de mama mea, mă tot întreb dacă a meritat să fac ce am făcut. Practic, de la ce s-a întâmplat în urmă cu un an, viața mea s-a terminat. Dar oare chiar meritam o astfel de pedeapsă?
Totul a început în vacanța de vară în care împlineam 17 ani. Deja trecusem de cifra magică 16 și aveam impresia că nu îmi trăisem viața îndeajuns. Nu aveam ce face cu privire la acest aspect, am încercat să imi găsesc prieteni cu care să-mi petrec timpul (prima mea greșeală) și să ies cu oricine îmi scria pe Instagram (a doua greșeală).
De prin mai am început să vorbesc cu un băiat care lucra în Belgia. A fost destul de greu pentru mine căci nu îmi plăcea să nu știu exact cu cine vorbesc dar eram prea disperată să îmi găsesc pe cineva ca să mai bag în seamă restul detaliilor.
Avea să vină în țară abia două luni mai târziu, adică pe data de 20 iulie. Mai era destul de mult de așteptat, dar asta nu reprezenta o problemă pentru mine atunci.
Aveam anumite dubii în privința lui căci cu puțin înainte să vină am aflat că fosta lui iubită făcea parte din corul bisericii din care aparțineam și eu. Adevărata problemă a fost că el mi-a mărturisit că mă place de la Crăciun când încă avea o relație cu acea fată.
Să trecem peste asta căci oricum e destul de irelevant. Timpul a trecut repede și iată că mă aflam în ziua de 20 iulie, pregătindu-mă de întâlnire. Adevărul e că nu eram prea încântată căci nu imi plăceau întâlnirile cu oameni pe care nu ii cunoșteam. L-am chemat și pe fratele meu cu mine, chiar dacă el avea doar 13 ani.
Stăteam în fața oglinzii aranjându-mi părul blond și lucios care îmi aluneca peste tricoul roz. Mama mea nu era acasă, era plecată în Austria unde lucra pe timpul verii. Fratele meu, Denis, își împacheta hainele căci imediat după întâlnirea mea el trebuia să plece la Curtici la bunicii mei pentru a-și petrece acolo săptămâna.
-Haide Emily, strigă Denis, vei întârzia la întâlnire.
Nu l-am băgat în seamă, dar am plecat oricum în minutele următoare. În mai puțin de jumătate de oră am ajuns în fața mall-ului încercând să îl recunosc pe cel cu care aveam să mă întâlnesc. Nu a fost deloc așa de greu pe cât mi-am imaginat căci mă recunoscuse el pe mine. L-am salutat și am pornit spre restaurantul la care vroiam să mergem.
Am comandat mâncarea și între timp am încercat să pornesc o conversație căci el nu zisese nimic de când ne-am întâlnit.
-Și cum e acasă? L-am întrebat eu străduindu-mă să par cu adevărat interesată.
-E bine, zise el scurt.
Era imposibil de vorbit cu el. Deja venise mâncarea și măcar așa eram ocupată să mănânc căci el nu părea să vrea să înceapă vreo conversație. Am început să vorbesc cu fratele meu văzând că el nu mai ziceam nimic.
-Să îl suni pe Florin să vină să te ia de aici, i-am spus eu lui Denis.
-Am să îl sun Emily, zise el plictisit. Și iarăși o să facem foc fără tine, zise el încercând să îmi facă în ciudă.
Data trecută când am mai mers la Curtici eu am plecat acasă cu două zile mai devreme. În acest timp Denis și Lukas, vărul meu, au facut un foc în grădina casei.
-Tot timpul faceți lucrurile interesante când nu sunt și eu.
Jason mânca în timp ce asculta discuția dintre noi.
Sinceră să fiu, nu îl plăceam prea mult, dar nu puteam pleca pur și simplu. Sau puteam?
Deodată îmi veni o idee despre cum să scap de la această întâlnire destul de plictisitoare. Nu trebuia decât să merg si eu la Curtici împreună cu Denis.
Probabil că dacă nu luam acestă decizie spontană, viața mea ar fi continuat în mod normal, deși uneori normalitatea e mai puțin interesantă decât ceea ce s-ar putea întâmpla dacă pur și simplu nu ai mai eticheta lucrurile drept normale sau nu.
