Tot ce ai refuzat

Capitolul 1

     Parca era ieri. Soarele ardea desi era a doua luna de toamna.Si acum cinci ani, nu mi se parea normal sa fie atat de cald toamna. In mana tineam pentru prima data cu atata hotarare o geanta mare pe roti de o culoare la fel de intensa ca fosta uniforma a lui Constantin. Poate cu o nuanta mai scazuta decat  Loganul  tipei pentru care m-a parasit. Dar imi placea geanta pe roti. Era prima chestie scumpa pe care mi-o alesesem singura si da... mi se parea cea mai frumoasa din tot trenul, daca nu din lume. Si stii fericirea aia pe care o are o tipa cand ii place un obiect al ei, e invincibila. Depaseste orice obstacol, nu conta cat de grea era, nu imi pasa de privirile urate ale pasagerilor care cica n-aveau loc sa treaca.  Durea rau faptul ca mai aveam un ghiozdan urat,  vreo doua genti demodate si trei pungi fragile. Toate le indesasem in tren, de una singura, pe rand, cu rabdare la prima ora a diminetii. Trenul era plin, aveam loc in picioare, drumul era lung. Am sprijinit valiza intr-un colt si m-am pus pe ea uitandu-ma intr-un loc fix, ca o schizofrenica...absenta in prezent, dezorientata.  Eram... fericita ca plec si credeam ca o data ce  ma indepartez, campurile raman in spate si pe fiecare ramane cate un sentiment pentru Constantin (poate va rasari din el si un mac, o buruiana, orice...pe care cineva le va erbicida si nu vor fi sanse sa ma gaseasca din nou ) iar pana la Bucuresti nu o sa mai ramana niciunul. Da, asa trebuia sa se intample!                                                                                                                                                                  Trenul devenea din ce in ce mai aglomerat, eu din ce in ce mai transpirata. Incepusem sa cunosc oameni care aveau aceeasi destinatie, dar erau mai nesiguri. Mai fricosi, mai speriati la nou. De exemplu, Oana. O mai vazusem.. era tare aroganta in general, in zona ei de confort,desi nu prea avea de ce. Nu stiu daca ai observat, sigur n-ai observat Tu, dar oamenii aroganti sunt cei mai putin indreptatiti sa faca arogante. Nu prea au pe ce.                                                                                     Oana era cu ma-sa. Eu eram singurul copil singur. Dar nu ma deranja. Mereu am stat singura, nu mi-a placut sa-i deranjez pe altii... mai ales cu lucruri stupide de copil, cum le vedea Jack. Si, poate a fost (un timp ) mai bine asa.                                                                                                                 Niciun copil nu trebuie sa se bazeze pe altcineva in afara de parinti/ frati. Nu trebuie sa se indeparteze si chiar daca nu primeste afectiunea sau sprijinul, trebuie sa insiste pana obtine macar jumatate. Cred ca eu am inteles independenta gresit, propriile filme pe care mi le faceam  m-au indepartat de realitate, dorinta mea egoista de a reusi singura ( chiar daca insuflata de Jack) mi-au sapat relatia cu familia si cu mine insumi. In timp, m-am pierdut si te-am pierdut si pe Tine.                                                                                                                                                                                              Mama Oanei era pisaloaga, vorbea in numele ei. O incuraja sa iasa, sa se distreze. Mie mi se parea foarte ciudat. Jack imi spusese cand mi-a dat toate economiile lui doar sa nu-l fac de ras ( sa nu auda de  depravare, barbati... Jack nu stia de drama cu Constantin, de fapt, nu stia deloc de existenta lui ) si sa ma remarc prin invatat, sa-mi dau interesul sa-l fac mandru. Pe mine ma plictiseau monologurile lui pe care eram obligata sa le ascult , eu voiam bani, faima, inteligenta, barbat frumos... voiam sa cuceresc pe oricine. Imi doream si sa fiu inteligenta, dar fara sa fac nimic. Activitatea mea preferata era sa stau si sa vegetez.                                                                                      La decizia mamei sale a ramas ca voi locui impreuna cu Oana, care dupa ce auzise ca am tableta si-s dispusa sa o impart cu ea devenise excesiv de lipicioasa. Eram scarbita, dar eu nu stiu sa refuz. Si oricum, nu stiam drumul. Era a doua oara cand ajungeam in Bucuresti. Stiam doar ca Bucurestiul e ultima oprire.