Amintiri de nicăieri

I: Liceu, dulce liceu

- Rasha, stai pe loc! Nu ai de gând să ne povestești cum a fost prima ta zi de liceu?
- Nimic special. Cred că o să mă pierd pe holuri, alte impresii nu am.
- Cum sunt colegii? Dirigintele?
- Au venit cu părinții. Cred că au mai început odată grădinița. Cât despre diriginte, o mică observație, e dirigintă.
- Nu te mai întreb nimic. Văd că nu ai chef să discuți. Ți-e foame?
- Parcă nu mă mai întrebai nimic.
Asta e o conversație obișnuită dintre mine și mama. Îmi pune întrebări cărora nu le văd sensul, îi dau răspunsuri pe măsură și cam asta e tot. A, și desigur, mă îndrept spre cameră ca să nu îmi poate da ea replica închizătoare. Sincer, îmi era foame, dar am vrut să câștig. În scurt timp merge la muncă și pot coborî să mă bucur de orice mai e prin frigider.
Dacă vă întrebați de ce a spus "ne povestești" în loc de "îmi povestești" puteți sta liniștiți, nu s-a referit ei și vaselor. Stătea cu tata la masă, una din puținele zile în care i-am prins atât de liniștiți, ba chiar mai citeau și ziarul.
Și ca să mai lămuresc ceva, nu îmi plac locurile noi. Nu îmi place prima zi de grădiniță, prima zi de școală, prima zi de liceu și probabil nu îmi va plăcea nici prima zi de facultate. Nu îmi place când cineva mă întreabă cum a fost pentru că nu știu ce mai exact să răspund. Adică, am ajuns acolo, am ascultat directorul care avea un discurs de o lungime ieșit din comun de inutilă, apoi am făcut un tur, am văzut unde sunt laboratoarele, sala de sport, băile (partea cea mai importantă) și așa. Am plecat apoi acasă fără a încercare o integrare în colectiv, fără a întreba în stânga și în dreapta cine ce ore are ca să știu care îmi vor fi viitorii colegi, fără a face nimic propriu-zis.
Adevărul e că nici nu sunt deschisă la interacțiuni. Nu sunt genul acela de om care întinde mâna primul ca să facă cunoștință și apoi spune textulețul cu " îmi pare bine", "mă bucur că te-am cunoscut", te mint cu zâmbetul pe buze fra'.
Am început liceul Eleanor Roosevelt. Alegerea a fost evidentă, e aproape de casă. Locuiesc în Upper East Side. Nu am vrut să vin aici doar pentru faptul că e plin de snobi. Majoritatea au bani de nu își văd capul, fițe pe măsura prețurilor la care nici nu se uită când cumpără ceva și așteptări de la toate persoanele să fie ca ei. Și ai mei stau bine cu banii. Nu pot spune că s-a întâmplat vreodată să vreau ceva și să nu îmi pot permite, doar că nu am prea vrut mare lucru.

- Rasha!!!! se aude un strigăt alarmant care mai că nu mi-a pus stop inimii.
- Ce mai e, mamă? spun eu, coborând scările într-un soi de depresie rezultat din faptul că am părăsit patul.
- Azi mi-am luat liber. Vreau să mergem împreună la cumpărături. Acum că ești la liceu trebuie să fii și tu mai elegantă. Știi foarte bine că toți cei ce merg la ER provin din familii bune și trebuie să ridicăm și noi standardele. Apoi putem merge la o cafea să mai petrecem timp împreună.
- Da... Am să spun pass. Nu e nimic în neregulă cu hainele pe care le am acum și nici nu am chef de cafea.
- Îmbracă-te. Știi bine că nu e după tine.
Niciodată nu a fost. Dacă ea a vrut să mergem la o sesiune de mani-pedi, spa, coafor, orice altă activitate, putea fi cea mai proastă zi din viața mea și cheful meu să fie sub nivelul mării, tot așa trebuia să merg.
Nu mă înțelegi greșit. Știu că majoritatea copiiilor vor o relație bună cu părinții sau își numesc mama "cea mai bună prietenă" sau "soră". Dar eu nu rezonez deloc cu ea. Avem concepții mult prea diferite și nu că asta ar fi problema, dar ea nu mă lasă să le am pe ale mele, din moment ce e clar că ale ei sunt efectiv cele mai bune.

Așa că m-am dus cu ea la cumpărături, am lăsat-o să îmi cumpere ce a vrut și mi-a cumpărat și o pereche de bocanci drept mulțumire pentru că nu am comentat. Am mers și la cafea. Mi-a povestit cum a fost în primul ei an de liceu, cât de populară era și cum o pupa toată lumea în fund ca să obțină statut social. Mi-a spus că pe atunci a avut și prima relație, prima experiență sexuală, prima dată când a avut inima frântă. Eu am dat din cap afirmativ sau negativ, în funcție de spusele ei și așa s-a terminat cu momentul mamă-fiică și am venit acasă

*06:00. sună alarma*

O altă dimineața pe care aș fi vrut să o dorm. Începe o altă zi plictisitoare din viața mea fără un sens exact. Yayyy!
Trec repede prin rutina de dimineața, îmi fac un sandwich, strig un "pa!" înainte să părăsesc clădirea și odată cu ieșirea mea pe ușă casei începe coșmarul.
Toată lumea avea grupuri, persoane cu care veneau la școală, persoane cu care povesteau pe acolo. Apoi mai veneam și eu, un nimeni din punct de vedere social și nu numai, ultima ciudată îmbrăcată de parcă ține doliu după cinci rude, capul în pământ, căștile în urechi și gândul de a scăpa odată și de ziua asta.

*ciocnire*
- Uită-te pe unde mergi, Marilyn Manson!
Mi-au căzut căștile. Mai bine nu îmi cădeau, măcar nu îl puteam auzi. M-am uitat spre el. Un tip cam la 1,80, îmbrăcat cu jacheta liceului, deci clar sportiv, destul de masiv și niște ochii atât albaștri. Stați calmi, nu e momentul în care am văzut cerul și oceanele în ochii lui și m-am îndrăgostit pentru prima dată.
- Pierde-te, Ken.
Am continuat să merg. Asta a fost prima mea interacțiune de liceu. Ce tare.
Am intrat în clasă. Care erau șansele ca singura bancă liberă să fie lângă Mr. Perfect?! Eh, m-am pus oricum. Nicio treabă, niciun stres.
Tipul râdea de mine. Sunt sigură. Adică se întorcea la gorilele lui, șoșotea ceva și râdeau, iar la un moment dat a spus ceva mai tare "I-a murit pisica și de aia". Presupun că se referea la hainele mele.
Nu sunt un genul ăla de adolescent rocker emo wanna be care susține că nu are inimă și îi curg depresiile prin vene. Pur și simplu mă simt bine cu stilul meu.

*sună clopoțelul*

Mă ridic liniștită din bancă. Adevărul e că prea liniștită. Dau să plec spre ușă când simt că mă trage cineva de păr înapoi.
Ok. De aici a început cu adevărat liceul.