Amintiri de nicăieri

III: Înclinații

     Prima oră de azi: desen. Singura materie din lumea asta care nu mă plictisește, obosește, enervează și multe alte stări negative.
     Am primit temă liberă. Fiecare putea desena ce voia. Asta e tema mea preferată pentru că de obicei mă manifest mai ușor când nu există presiunea unor anumite cerințe impuse.
     — Haideți să vedem ce ați făcut, porumbeilor.
     Doamna Lin era puțin în vârstă, părea o femeie calmă și cultă. Mă enerva totuși imaginea ei de ansamblu pentru că era prea înfiorată și colorată și curcubee, fluturi, roz cu roz și cu mai mult roz, iar eu uram genul ăsta de prințesă fericită.
     — Hai să vedem ce ai desenat tu aici.
     M-am tras din fața desenului să poată arunca o privire scurtă, să îmi spună că e frumos și să continue analiza subiecților, cum a făcut și cu colegii care au fost înaintea mea. Ăsta mi-a fost gândul până să văd că ochii ei se măresc și gura-i rămâne ușor deschisă. Aș fi vrut să o mișc puțin să văd dacă mai e printre noi.
     — Ai înclinații, copila mea. Ce detalii frumoase. Ce precis și frumos ai lucrat. Îmi place foarte mult ce văd și aștept cu nerăbdare să mai văd și alte lucrări făcute de mâna ta plină de talent.
     Acum nu vă imaginați că am reprodus un tablou celebru cu accente din 2030. Am desenat o simplă clădire. Nu am avut nicio reacție la vorbele ei, deși pe undeva prin mine am simțit o oarecare căldură odată cu laudele ei.

     — Am venit!
     — Cum a fost azi? Ai mai bătut pe cineva?
     — De data asta nu. Mi-am văzut de ore în liniștea mea obișnuită.
     Am mers în bucătărie. Era și tata. Cred că a venit de la lucru să ia prânzul cu noi. Vreau să fac o paranteză și să spun că părinții mei au început să se împace din ce în ce mai bine, din câte am văzut eu. Sau mă rog, din câte nu am mai auzit eu.
     — Azi mi-a spus profesoara mea de desen că am înclinații. Am desenat o clădire, mi-a lăudat-o și mi-a spus că am talent.
     — Nu te entuziasma prea tare. E doar un desen. Să îmi spui cum merg lucrurile la matematică. Aia e importantă.
     Tata deține o firmă de contabilitate. După ce termin facultatea vrea să vin să lucrez pentru el, iar când se va pensiona să preiau eu comenzile. Visul oricărui părinte. Doar că era o singură problemă în planul lui perfect. Eu nu voiam să devin contabilă. Eu vreau să am libertate, să am proiecte pe care să le realizez cum vreau eu, să fiu creativă și să îmi las mintea să ajungă unde corpul nu poate. Frumos, nu?
     — Matematica merge bine, o înțeleg până acum. De fapt toate orele au mers bine până acum. Știi bine că mă descurc.
     Să vă spun un amănunt despre mine la care probabil că nu v-ați așteptat. Învăț bine. Mă descurc foarte bine la mate și nu numai. Am zis mate pentru că mi se părea că e pe subiect. Dar nu prea vreau ca lumea să știe chestia asta. Îmi e destul că mă percep ca o ciudată satanistă, acum să mai fiu și tocilară? Dar măcar acum v-ați prins ce am eu în comun cu Herris. Creierul vrea creier.
     Sunt puțin dezamăgită de reacția pe care a avut-o tata. Bine, știam că nu se va ridica de la masă să ne ia pe mine și pe mama la dans de bucurie, dar măcar un "Felicitări!" puteam primi. Mereu e așa, e mândru doar când îi satisfac dorințele lui, nu și pe cele pe care le am eu personal.
     Dar fiecare atmosferă tristă de familie trebuie perturbată cu ceva și mai și. Să vină ceva și mai și-ul nostru, sau mai bine spus, al meu.