o mărturie vie
a zilelor albe, a zilelor negre
a zilelor tale, forțate în toate ale mele
prea timpuriu, și tot prea târziu
o mărturie vie încă se zbate, fără înțeles,
fără sens, fără noimă, fără de succes
în coji de inimă pe jumătate mâncată
de ploi, de tunet, de urlet, de toate ale tale,
de gura ta de copil flămând,
de frica mea să te-aud strigând
o mărturie vie de fum gros, carne crudă
și sânge, a noastră mărturie,
mărturia plecării noastre,
mărturia rupturii mele, mărturia mâinilor tale
sfâșiindu-mă, aruncându-mi ultima bătaie de inimă
pe targă,
n-o să mai bată nimeni, nici măcar ea,
în pereții tăi de zimți,
în ușile tale cu lacăt.
