Un alt fel de poveste

Prima parte

Bărbatul se opri puțin în fața ușii apartamentului. Dacă ar fi fost femeie și-ar fi căutat o oglinjoară prin poșetă, un ruj ceva și și-ar fi recompus chipul mai cu ușurință. Dar așa... Era cătrănit și știa că asta nu e o față cu care să apară dinaintea copiilor. Își frecă obrajii cu palmele amândouă, iar la urmă își lipăi cu rapiditate și niște palme ușoare, ca atunci când se dădea cu aftershave. După care în sfârșit apăsă pe clanță și intră. Nu apucă bine nici să se descalțe, pentru că apărură ca din pământ cei doi gemeni și năvălind asupra lui, i se aruncară de gât.

-Tati! Tati! strigau ei entuziasmați, ca și cum nu-l mai văzuseră de mult. E drept că de dimineață, când a plecat el la muncă, ei încă dormeau. Îi luă pe fiecare în câte o mână și se ridică așa cu ei în brațe, mândru de dulcea povară. Mijlocul îi trosni însă și o durere ascuțită fulgeră circular prin șalele sale. Cu toate astea nu-i lăsă ca să scape, ci numai își lipi capul de pieptul unuia, ca să-și ascundă grimasa. Mirosul de curat și de crud al fetei îi umplu nările și grație acestei senzații, i se eliberară endorfine care îl făcură să uite numaidecât și de durere.

-Ce mari v-ați făcut puii tatei, de-abia vă mai pot ține în brațe, rosti el cu răsuflarea întretăiată de efort și de emoție.

Cocoțați în brațele sale, copii se întreceau să-l pupe, disputându-și porțiunile de pe fața sa. Din senin, Marius îi ceru să le spună o poveste. Maia îl urmă, pisicindu-se:

-Tati, te rugăăăm!

-Acum vreți voi? Chiar acum? Dar nici n-am intrat bine pe ușă. Să se spele și tati mai întâi. Poate chiar să mănââânce, dacă o vrea și maaami! adăugă el întărind și prelungind vocalele, spre a fi auzit dinspre bucătărie, acolo unde bănuia că ar fi soția sa. Aceasta ieși furioasă și îl sfredeli cu ochii ei frumoși, acum lucind cu reproș. Mirosul de cocă arsă ce se înființase prin crăpătura ușii odată cu ea, îl făcu să-și ia gândul de la o masă liniștită.

-Bună! Am sosit! spuse el ca și cum prezența sa acolo, trebuia înștiințată în vreun fel.

-Văd! Și nu numai că văd, dar aud! Se bucură veverițoii ăștia, de parcă ești Moș Crăciun, ca s-o trezească pe cea mică și abia ce am adormit-o mai adineauri. Mi-au scos sufletul, nu alta. Ea plângea, ei se încurau pe aici de parcă erau alergați de viespi. Acum, când ți se aruncă de gât sunt niște scumpi nu-i așa?... Păi sigur că da! Mami cu cearta, tati cu pupatul, mersi frumos. Nu da Bogdane din cap așa ca și cum ai înțelege, nu știi nimic! Să stai și tu acasă o dată, ca să vezi cum e. Vrei să-mi spui că ești obosit? Abține-te! Am lucrat și eu până să mă pricopsești tu cu plozi. Crede-mă că îmi e dor de vremea când mergeam la muncă. Mi-e dor să mă certe șefa, mi-e dor de orice. Numai să mai scap de aici!

Și o pufni plânsul, dintr-o dată. Bogdan lăsă copiii să se scurgă în jos din brațele sale înmuiate și schiță numai jumătate dintr-un gest care îi trăda intenția de a o îmbrățișa. Dar ea se feri trecând pe lângă el și hohotind mai tare, merse de se închise în baie. El rămase în mijlocul holului, cu umerii căzuți a neputință. Nu putea să se fi dus și ea măcar în dormitor? Și-ar fi făcut și el dușul. Ciocăni până la urmă ușor, cu sfială.

-Hai măi Sonia, te rog! Hai ieși de acolo!

Ea nu se lăsa înduplecată ușor, ci numai când se auzi urletul de sirenă al celei mici, catadicsi să iasă și merse iute într-acolo. Se schimba un plâns cu altul. Bogdan se băgase deja sub jetul de apă, când încă un țipăt, mai înțăglat decât toate, răzbătu prin pereții casei sale. Era al lui Marius.

-Bogdane, tu nu auzi? Ești acasă, ori nu?

El nu răspunse. Își mută numai dușul de pe corp și lăsă apa ca să-i invadeze creștetul capului, deși nu avusese de gând să-și spele și părul. Dar nu voia să mai știe de nimic.

*