Un alt fel de poveste

Partea a doua

Gemenii terminaseră de mâncat, cu chiu cu vai. Sonia încă mai alerga însă cu lingurița după gurița Dariei pentru că voia musai să-i dea și morcovul pasat, de curând introdus în alimentația fetiței. Mânjită până la ochi, Daria scotea afară cu limba acea pastă portocalie, al cărei gust deocamdată nu i se părea prea cușer. Fu rândul Maiei să înceapă cu rugămințile:

-Tati ne-ai promis că ne spui o poveste...

-Fie! Am să vă spun chiar acum, dar să-mi promiteți că o veți asculta pe mama, încuviință Bogdan.

Sonia de data asta se rezumă numai ca să-și dea ochii peste cap, dar tăcu.

-Am să vă spun Povestea Porcului"...

-O știm! zise Marius.

-Și ce dacă? Eu vreau s-o aud din nou, sări Maia în apărarea tatălui său.

-Nu-i la fel, e alta. E un fel de interpretare...

-Cum adică? se miră fata.

-Nu-l mai întrerupe! se răsti de data asta băiatul, dornic și el să aibă autoritate.

-Off! Tăceți odată, veverițoilor! Bine v-a mai zis mama. Așaa... Cică era odată o prințesă...

-O prințesă adevărată? interveni fetița.

-Da, adevărată. Cum sunt toate fetițele mici și iubite de părinții lor. Tu nu ești o prințesă? Ia spune! și zicând asta, se întinse și o sărută pe frunte.

-Hai odată! Spune mai departe! îl zori băiatul nerăbdător. E făcută de tine, nu?

Bogdan înțelese gelozia lui Marius și îl pupă și pe el înainte de a continua:

-... Și prințesa aceasta se făcuse mare și îi sosise vremea măritișului. Cum se întâmplă oriunde în lume, începură să vină pețitorii. Soseau feciori de împărați mândri, îmbrăcați în fireturi de aur, cu calești poleite și cai împintenați. Dar fata nu se împăca la niciunul. Ea le zicea la toți că își mai așteaptă sortitul. – Cine-i ăla? o întrebase tatăl ei. – Nu-l știu dar când am să-l văd, am să-l recunosc, a răspuns ea. Trecu un timp bunișor. Bobocul dăduse în floare, iar floarea se desfăcuse până la ultima petală. Curând ar fi urmat să se desprindă, căci nu mai era tocmai o copilă. Lumea de la curte începuse să șușotească, iar împăratul se făcea foc și pară pentru asta. A scos chiar și un decret de interzicere a șușotitului, amenințând cu pierderea capului pe acela care va fi prins că nu se supune poruncii. Dar în sinea lui, chiar dacă se arăta mânios pe dinafară, recunoștea că oamenii aveau dreptate să șușotească. Ce s-ar alege de împărăție fără un vlăstar împărătesc? Dar nu îndrăznea să-i vorbească nimic fetei sale, pe care o iubea ca pe lumina ochilor. Dacă el nu mai vine, am să plec eu în calea lui" și-a zis atunci prințesa, care simțea și ea ce se petrece în jurul său, că doar nu era o fată îngustă la minte. Și a plecaaat. Vedeți voi, nu era ea îngustă la minte, dar un pic cam răsfățată tot era și voința sa era mai de neclintit decât a bietului părinte, care cât era el de împărat n-a fost chip s-o oprească, cu toate rugămințile sale înlăcrimate. Își luă cu ea numai o bocceluță mică cu de-ale gurii și așa plecă la drum, refuzând alai, suită, sau orice ajutor cât de mic. Tatăl său rămase în cămările sale frângându-și mâinile și fiind convins că și-a petrecut fiica pe ultimul ei drum. Care drum se făcea în toate direcțiile și odată ieșită pe poarta palatului, prințesa sta în loc și nu știa încotro s-o apuce. Îi picară însă ochii pe o buburuză mică și luând-o ca pe un semn al ursitei sale, se duse după ea pe direcția indicată de zborul acelei gărgărițe. Și merse și merse, până ajunse într-un desiș de pădure. Acolo s-a rătăcit și făcându-i-se frică, se ruga la Dumnezeu ca să o scoată cumva din locul acela înfundat și plin de mărăciniș. Tocmai când o prinsese deznădejdea, răsări dinaintea ei un românaș sprâncenat și drăguțel, care zâmbindu-i blajin, îi spuse: -Te-oi fi rătăcit domniță, bag seama! Hai nu te teme, că te-oi scoate eu iar la lumină. Cunosc bine această pădure că eu mi-s puiul ei. Și fata nu stătu mult pe gânduri și îl urmă. Ce altceva mai bun avea de făcut? Flăcăul o conduse pe cărări întortocheate, numai de el știute și vorbindu-i lin, cu un glas blând, ea nu mai simțea pe unde calcă și nici n-a băgat de seamă cum au ajuns la capătul pădurii. Și văzând lumina printre tulpinile copacilor de la margine, parcă îi părea și rău că o să se despartă. Își zicea că tocmai el e omul pe care îl căutase și toate semnele după care l-a aflat, o îndreptățeau să creadă acest lucru. Așa că se opri în loc și îl privi verde în față când îi zise: -Tu știi măi românașule, cine sunt eu? -Cine să fii, nu ești om ca toți oamenii? -Ba da! Dar sunt și fiică de împărat. Și dac-ai vrea, am să te duc la tatăl meu să mă ceri de nevastă. -Mare cinste îmi faci, dulce prințesă! zâmbi el pe sub mustață. Și neobișnuită. Parcă flăcăii cereau mâna fetelor și nu invers. Și-apoi de ce să vrei tu un om simplu cum îs eu, când regi și împărați ai lumii s-ar bate în războaie pentru mâna ta? -Pentru mine nu ești un om simplu, răspunse fata. Mie îmi pari Făt-Frumos. Și te-am cerut de soț pentru că am simțit în inima mea că pe tine te-am căutat părăsindu-mi palatul împărătesc. Când a zis ea cuvântul acesta, numai ce ochii lui au și scăpărat deodată ca niște cărbuni aprizându-se. Și luând-o de mijlocul subțirel o strânse cu drag la pieptul său. -Of! Că nu credeam să mai aud vreodată vorbele astea. Află despre mine că sunt sub un blestem grozav. Ți-l spun, dacă îmi promiți că vei avea grijă să nu-mi faci rău. Tu mă poți scăpa de el, dar mă poți încă și mai mult nenoroci. Așa că nu știu zău ce să fac... Dar ea i se lipi de gât și îl asigură că are numai simțăminte bune și îi mai spuse ea acolo multe vorbe din cele dulci care le vin oamenilor când se îndăgostesc să le rostească, crezând că numai ei singuri de pe toată suprafața pământului, le știu înțelesul. Așa că băiatul se convinse de dragostea ei și se apucă de îi povesti cum a tras el cu arcul și a omorât o scroafă cu purcei de lapte. Iar aceasta grohăind îndurerată că își lasă puii să moară de foame, l-a blestemat să nu mai iasă niciodată din pădure că altfel la lumină neumbrită de frunze, se va transforma în mistreț. Iar când s-a dus la ea și i s-a rugat de iertare, cu ultima răsuflare scroafa i-a mai zis că numai prin dragoste și bătaie va scăpa. -Pe asta cu bătaia am înțeles-o deja, adăugă el, că pierzând într-o zi mai multă vreme într-o poieniță luminoasă, îmi crescuse pe mine o piele groasă, urâtă și păroasă ca de mistreț. Și scârbit de înfățișarea asta, atâta m-am bătut cu niște nuiele încât s-a tras înapoi și m-am vindecat. Dar cu dragostea nu am avut cum să-mi dau seama până acum, că nicio copilă nu a mai trecut pe aici, de ani și ani. Auzind că nu îl poate scoate din pădure, fata se hotărî să rămână ea acolo ca să stea împreună. Și au trăit în bucuria dragostei lor, vreme lungă. Le era bine, dar prințesa la un moment dat a început să se plictisească și să ducă dorul traiului de la curte, unde avea servitori mulți și mese îmbelșugate. Și spunându-i lui Făt Frumos că îi e dor de tatăl ei, împăratul și de alți oameni de la curte, îl tot punea să probeze blestemul și să iasă la lumină. De fiecare dată el se făcea rugos și păros sluțindu-se, dar pentru vindecare îl ajuta și ea, altoindu-l pe toate părțile cu un târn de nuiele, anume împletit pentru asta. Și când el se ruga la urmă însângerat tot și cu lacrimi în ochi să nu-i mai ceară asta, îi răspundea în felul acesta: -Dar cât crezi omule că am să mai stau eu aici cu tine? M-am săturat să trăiesc ca o pustnică și vreau să văd dacă nu cumva ți-a trecut. Tu spuneai că iubirea te va vindeca. Nu te-am iubit eu destul? Dar mi s-a cam luat! Și astfel într-o zi, s-a hotărât să-l părăsească...