ELITA

Capitolul 1

Aud un zgomot puternic care mi se răspândește mai tare în stomac decât în timpane, indicând faptul că a fost apăsat trăgaciul. Nu pot să-mi mișc capul din poziția în care mă aflu iar groaza îmi cuprinde din nou trupul, pentru că în jur nu se mai aude niciun alt sunet. Nici plânsetele, nici urletele, nici măcar respirația celorlalți din cameră. Toată lumea e îngrozită și mută preț de câteva secunde, timp în care inima mea parcă se oprește din bătut, apoi trupul persoanei împușcate pică pe podea și mă scoate din transă. E prea târziu. Să fie ăsta șah mat?

- cu doi ani în urmă -

Din perspectiva lui Danny.

Privesc din nou telefonul iritată și încerc să mă calmez, însă plecarea înapoi în țară îmi face sufletul să îmi urce până în gât. 5 apeluri nepreluate, iar femeia asta e mai încăpățânată cu fiecare apel pierdut.
—Da, mamă? spun eu vizibil iritată.
— Ai uitat să-mi spui că mă iubești.
—Ești serioasă?! aproape urlu eu, moment în care doi oameni se întorc uitându-se la mine mirați.
—Danielle Josephine Nova, nu ridica tonul la mama ta! Îmi fac griji pentru tine, și oricum, Kara aia mi se pare doar o inf-
Închid telefonul și mă mai uit odată la ceas. 20 de minute. Încă 20 de minute. Am fost plecată toată vara, 20 de minute nu sună așa mult. E o eternitate. Cred că Kara deja a ajuns și dă party cu Allison. Sau se omoară între ele. Sau doarme. Doamne, ce dor îmi e de ea. De amândouă. Nu am fost plecată mult ce-i drept, dar pentru noi este destul, fiind cam inseparabile. Ele sunt... nebune, haioase, distractive, eu sunt serioasă, plictisitoare, monotonă. Lor le place muzica la maxim în club, mie să citesc acasă în liniște. Ne completăm, dar uneori aș vrea să fiu ca ele. Nu doar uneori, în cea mai mare parte a timpului, dar mă mulțumesc și așa, plictisitoare dar calculată.
După ce am terminat liceul, am plecat la fratele meu, dar nu credeam că vara asta va trece atât de greu. Timp de trei luni am lucrat la ceva restaurant german și am strâns fiecare bănuț în parte, iar acum, la întoarcere, plănuim să ne luăm un apartament împreună, eu și Kara, visul nostru de ani buni.
Mă uit din nou la ceas și observ că în câteva minute trebuie să urc în avion. Mă pun la locul meu, și după scurt timp o privire cunoscută parcă-mi iese în cale. S-a întors cu spatele, dar pot recunoaște părul ăla castaniu închis de undeva. Cu câteva rânduri mai în față, se află Bryan Changretta. Bryan este unul din cei mai "cool" băieți din orașul nostru, fiind atrăgător, arogant și extrem de bogat. Locuiește în Germania și uneori mai vine acasă, iar înainte astea erau cele mai faine momente deoarece unea gașcă, și bineînțeles, pentru că dădea cele mai faine petreceri. Unea o parte din gașcă printr-un mod pe care nu-l pot defini, pur și simplu. Este o persoană magnet care-i atrage pe ceilalți. Mai ales pe fete. Nu cred că e vreo fată care să nu-l fi simpatizat măcar odată în viața ei. Eu. Allison. Bine, sunt, dar nu asta este ideea, înțelegeți voi. Are farmec băiatu'.

Plătesc taxi-ul care mă lasă în fața casei lui Allison, apoi trag aer în piept puternic. Nu mi-a fost dor de orașul ăsta absolut deloc. Cum am ajuns în zona mea, deja străzile mi-au trezit sentimentul ăla de gol în stomac, de greață. Prea multe amintiri, prea multe sentimente. Pe geam le văd cum râd și dansează și sufletul mi se umple de bucurie. Orașul ca orașul, dar pentru unii oameni merită să trăiești aici. 
     Urc scările și intru în casa ei, fiind aproape ca și a doua mea casă, întrucât când ai mei se certau când eram mică, o parte bună din timp o petreceam la ea acasă. Îmi las bagajele în hol și mă apropi de ușă, ascultându-le conversația, cum obișnuiam să fac pe vremuri.
—Nu te mai învârti atât, deja amețesc eu, se rățoise Allison.
Ca de obicei.
—Nu pot! Nu înțelegi. În sfârșit, totul merge bine! Eu și Danny am reușit să strângem banii ca să cumpărăm apartamentul ăla mișto, în două ore ea ajunge din Germania, tatăl meu s-a certat cu proasta aia de iubită a lui și e posibil s-o fi terminat de tot, iar eu și Aaron ne înțelegem de minune! zise ea vizibil fericită.
—Parcă voiai să o termini cu el, se amuză Ally.
—Voiam, dar a început să se comporte frumos și să-mi vorbească altfel, și oricum, cu ce strică că vorbim? După ce vine în octombrie o terminăm, relațiile la distanță nu merg.
—Știm povestea, râd eu deschizând ușa. Asta e scuza voastră pentru că vă e frică că nu o să meargă relația și că vă stricați prietenia, nu are legătură cu distanța, continui eu.
—Oo, salut, bine că știi să îți faci revenirea, da, Danny, și nouă ne-a fost dor de tine! zise Kara privindu-mă ironică, punându-și mâinile în șolduri.
—Parcă trebuia să ajungi la 10, spuse Ally luându-mă în brațe strâns. Mi-a fost dor de tine.
—Și mie, spun eu strângând-o mai tare. Ghiciți cine s-a mai întors în oraș astăzi, zic eu, aruncându-mă în pat după ce o strâng și pe Kara în brațe până începe să urle de durere.
—Tu? întrebă Ally.
—Nu, și Kara, nu Aaron.
—Nu am vrut să spun Aaron! se apără ea. Vine în octombrie.
—Fratele tău? întrebă Ally din nou.
—Bryan, spun eu deschizându-mi telefonul.
—Oo vai, asta înseamnă că... spuse Kara.
—Exact.
—Gașcă se unește! exclamă Allison bucuroasă, sărind pe noi, telefonul meu picând între pat și noptieră.
Perfect, era nou. Și fără folie, tipic mie.
Întotdeauna Allison a avut un atașament mai mare față de gașcă noastră. E genul care nu spune nu unei distracții sau unei petreceri, decât ca să ne enerveze, chiar dacă a doua zi ar avea lucrare de control la liceu.. Îi place să-și trăiască viața, și o înțeleg. Tatăl ei a părăsit-o când era mică, pe ea și pe mama ei, o femeie minunată, iar ea a învățat cum să fie puternică de una singură. Am fost lângă ea ca să o ridic de fiecare dată când credea că totul s-a dus pe apa sâmbetei, pentru că ea pentru mine este ca o soră mai mică. Acum mult timp, când aveam vreo 7 ani, o băteam până pleca acasă plângând, când am mai crescut ne certam o zi iar alta ne împăcăm, iar acum sincer, suntem cam de nedespărțit, cu toate că mai avem toane și ne mai certăm, se întâmplă prea rar ca să conteze.
—Și... ai mai vorbit cu el? mă întrebă Allison, mergând către balcon unde își aprinse o țigară, după ce deja epuizaseră o grămadă de subiecte de discutat.
—Nu, nu am vorbit de când am plecat, spun eu sec, luând o țigară din pachetul lui Allison. Încă Dunhill? râd eu de marca țigărilor pe care obișnuiam să le fumăm când eram mai mici.
     Întrebarea ei parcă m-a străpuns în stomac ca un cuțit. A fost "marea mea dragoste" cică, cândva. Dar relația noastră a fost mai mult decât complicată. Poate am fost eu prea greu de înțeles, sau poate el a încercat prea puțin, însă e prea târziu pentru a căuta vinovați. Nu totul este așa cum planificăm noi.
—Și... trebuie să-ți spunem ceva, spuse Kara, privindu-mă parcă cu milă.
Urăsc chestia asta.
—Are iubită? întreb eu vizibil enervată de purtarea lor de parcă aș fi un bibelou de porțelan.
Îl iubesc, normal, dar faptul că are iubită și că încearcă să treacă peste nu mă afectează. Cred. Cel puțin nu trebuie să pară că o face.
—Da..., spuse Allison stingând țigara.
—Vă comportați de parcă sunt aceeași fată sensibilă de acum 5 ani, spun eu nervoasă.
—Păi da, dar...
—Dacă ei nu-i pasă, hai să schimbăm subiectul, spuse Allison. Ce facem noaptea asta, că tot ați ajuns?
—Mergem la noul club deschis, spun eu ridicându-mă, încercând să schițez un zâmbet.
—Sună interesant.
—Eu nu am chef, stau acasă, spuse Allison băgându-se sub pătură.
     Îi place să fie încăpățânată, să vadă că noi chiar vrem să vină cu noi, iar asta e enervant la ea uneori, pentru că nu avem nici noi chef de convingeri.
—Taci odată că știm că vrei să vii, spun eu. Ne întâlnim cu Chris, Vidal și Troy, și poate cu ocazia asta, va veni și Bryan.
—Christian? zic amândouă debusolate. Nu am chef de el, e ciudat. Se tot dă la noi și e enervant, zise Kara în continuare.
—De acord, e nașpa.
—Dacă nu ne place, plecăm, spun eu zâmbind. Vă rog.
—Pentru Vidal vrei să mergem? întrebă Kara.
—Da, m-am gândit mai bine și am realizat că trebuie să-i dau o șansă. Și în plus, e o ocazie să ieșim toate împreună.
—Ești nașpa, trebuie odată să faci o alegere si să nu te mai joci cu băieții așa, zise Allison dându-se cu rimel.
Paranteză. Nu mă joc cu băieții, doar că uneori le dau speranțe false pentru că nu știu ce vreau. Până și mie îmi dau speranțe false. Nu este vina mea că ei nu sunt destul de buni încât să mă facă să mă îndrăgostesc. Sper.
—De acord, Vidal e băiat bun. Poate ăla merita să-ți bați joc-
—Nechitta, spuse Allison.
—Sau celălalt, Michael, sau Adrian, sau-
—Am înțeles. Vidal nu e de porțelan oricum, dar nu-mi voi bate joc de el.