Pe drumuri diferite

Prolog

   Arunc o ultimă privire în urma  mea înainte de a închide ușa. Probabil nu uitasem geamurile deschise și dacă  chiar o făcusem, aveam să stau în  frig, nimic prin care nu mai trecusem înainte. Am încuiat ușa și am tras aer adânc în piept pentru a-mi putea ține respirația. Casa scării mirosea groaznic, privind și detaliul că  locuiam la parter, probabil în  cel mai urât și sărăcăcios bloc din vestul New York-ului, într-un cartier la fel de sărac și la fel de trist.
  Atât îmi  perimit. Singurii mei bani provin din economiile din perioada facultății. Eram bursier, petreceam weekendurile cu nasul în  manualele groase și cărțile de drept, învățând articole, legi, aliniate, paragrafe și dracu să le ia, căci toată truda de atunci nu mi-a adus un loc de muncă, mi-a adus sărăcie, un trai pe care nu mă așteptam să-l am odată ce am venit aici.
  Am fost unul dintre norocoși, toți cunoscuții  mei știau asta. Studiasem la una dintre cele mai renumite facultăți din Anglia, aveam cele mai bune note și  învățam exemplar. Îmi plăcea, dar acum, după  un an în  care nu am găsit ce să  fac, nu am găsit un job plătit regretele au început să apară, rezerva mea de bani se sfârșește și totul visul meu american se va sfârși.

   Îmi scot telefonul învechit din buzunar. Are câteva zgârieturi vizibile, husa de pe spate e murdară de pix, pe scurt, cei 3 ani de folosință se văd. Verific ora în timp ce înaintez printre blocuri pentru a ieși la stradă. Nu e trecut de prânz, poate dacă aș fi lăsat curățarea apartamentului meu pe mai târziu, aveam mai mult timp la dispoziție. Plecasem, ca în fiecare zi din ultimele două luni, în căutarea unui job. Fiecare fusese diferită, fiecare ușă închisă în  nas fusese diferită, fie ea cu un "nu" prompt, sau cu o privire piezișă.

  — Bună! spun când duc telefonul la ureche, căci începuse să  sune.

   — Bună, Nate! vocea sa tremurândă răsună de la celălalt  capăt. Ești bine?

  — Da, mamă. Puțin ocupat, tocmai ce merg la birou cu niște acte. Hârtii, procese, înțelegi tu.

  — Da. Încă nu pot să cred ce băiat descurcăreț am crescut...

   Vocea ei se pierde prin mintea mea. Urăsc să o mint, dar probabil dacă i-aș spune că  încă nu lucrez, m-ar chema înapoi, iar eu, fiindcă  o iubesc atât de mult nu aș putea să o refuz știind că are atât de multă dreptate. Se îndoia încă  de la început de mutarea mea în America si presupunea că totul va merge prost, însă nu am vrut să-i dau dreptate. Nu am vrut să-i arăt că băiatul ei, absolvent de drept nu îi poate oferi traiul de care are atât de mare nevoie.

  — Cum te simți, mamă?

  — Dureri, dureri mari, fiule, dar sora ta e aici, la fel cum a fost mereu. A reușit să mă programeze la un specialist, dar abia peste câteva luni, are grijă de copiii doamnei Bard pentru a strânge bani.

   Înțepături mici îmi acaparează ochii. Sora mea de doar 20 de ani e nevoită  să stea cu cei doi morcovi dansatori doar pentru a strânge bani pentru mama. Era vânzătoare la un supermarket din cartier pe când încă stăteam cu ele, iar acum al doilea job pare a fi ceea ce îi va ocupa pe deplin timpul și  îi  va antrena nervii.

   — Trebuie să închid, mamă. Am ajuns la birou și am destulă treabă.

   Ne luăm rămas bun și închid. Bag telefonul în buzunar și pornesc cu pași apăsați pe străzile New York-ului sperând că poate azi îmi va sări în cale un loc de muncă. Ele au nevoie de ajutorul meu. Sora mea nu știe ce e aceea o copilărie, o adolescență normală. Nu a fost în  viața ei într-un bar, sau la un carnaval. Nu a avut ocazia.
   Mă numesc unul dintre norocoși pentru că eu, am avut parte de ele, în cele mai mici cantități posibile, însă am avut "norocul" de a le cunoaște. Ieșisem  în club, dansasem, chiar și am băut un pahar de ceva. Cunoscusem această distracție între prieteni, dar nu pentru mult timp. Totul se distruse odată cu plecarea tatălui meu, cu îmbolnăvirea mamei și cu zborul meu spre această lume tristă. Plecasem dintr-un loc trist și am ajuns undeva unde sărăcia și singurătatea se țin de mână.