La răscruce de vânturi

Capitolul 1

1801
Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin,
singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit
într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc
mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizan-
tropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne
înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a
închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă
călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la
auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în
jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat
asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea
mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez
Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji...
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el
schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă
plictisească; intră!
Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând:
"Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul
Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai
amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc
un om care părea şi mai posac decît mine.
Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna
şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în
curte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!
"Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei
auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără
îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi
părea voinic şi vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec.
Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie
de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu
avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată.
Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă
provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul
casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi
nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste,
judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei
şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă
pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa
solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de
pietre mari, ieşite mult în relief.
Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi
groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra
căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amoraşi
lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton
Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu
proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui,aşa
cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să
plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns
în sanctuarul său.
Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau
vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". De
obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la
Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în
cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de
departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi
vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut
a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al
încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii
de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet
de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un
ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni
ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi
nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc. Deasupra căminului se
aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi;
iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal,
pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele
rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau
două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea
roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei
care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.
Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui
obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în valoare
de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile
printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un
asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe
masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor
faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea
tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea
gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă
plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate;
dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu
ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are
pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei
simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie
ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc
cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe
domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin,
cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place
să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă
îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în
vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea.
În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă
bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai
fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a
băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă
privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram
îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns
cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O mărturisesc
cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare privire caldă
de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata
făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile
şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama
şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat
reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu
ştiu cât de puţin o merit!
M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea
gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care,
părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea
buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă înşface.
Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită.
— Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe
acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din partea
ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi,
făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!
Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are de
gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur,
faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti,
flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă
toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am stat nemişcat;
dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut
nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor trei animale, până
când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie
brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede
de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o ju-
mătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste,
ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al
încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul
precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul
cuiva din casă.
Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă
jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul
căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire,
cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată,
braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o
tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin
farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din
greu, ca marea după un vînt năprasnic.
— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de
îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră.
— Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat
demonii2 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră,
domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era!
— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând
sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt
atenţi. Bei un pahar de vin?
— Nu, mulţumesc.
— Nu te-au muscat, nu-i aşa?
— Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.
Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet.
— Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim,
gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să
recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea
dumitale, domnule!
Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie
să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta,
nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea
domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o
prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul
său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi
despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele
reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte
inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă
primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui.
Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.