Eu sunt Sam

28. Regret

Nu mi-au plăcut niciodată spitalele. Când eram mică, am fost internată câteva zile pentru o operație de apendicită. Au fost cele mai urâte două zile din viața mea, și le-am simțit ca fiind doi ani. Apoi săptămâna pe care am petrecut-o dormind pe canapeaua din salonul lui Aaron, m-a făcut să jur că nu voi mai ajunge într-un salon de spital prea curând.

   Acum, stau pe scaunul de lângă patul în care este întins Nate, privind pe geam și așteptând rezultatele analizelor.

   Am rămas cu el. De ce? Nu știu. Poate pentru că are dreptate. Poate pentru că într-adevăr mi-e teamă de ceea ce mă poate face să simt. Corpul meu tremură de fiecare dată când mă atinge, iar inima îmi bate de două ori mai repede. Poate că în sfârșit vreau să îmi permit să simt. M-am îndrăgostit de el, dar îmi este teamă să îmi asum asta, așa că prefer să nu recunosc nimănui. M-aș minți și pe mine, dar nu îmi iese.

   Așa că am decis să îmi înfrunt temerile, și să rămân.

   Am rămas cu el în cameră până am ajuns în port. După ce m-am întins în pat lângă el, și-a trecut un braț peste abdomenul meu și m-a tras mai aproape de el. Apoi și-a lipit capul de umărul meu, a oftat adânc și a adormit. I-am mângâiat obrajii și părul, apoi am adormit și eu.

   — Sam? mă scoate Nathan din gândurile mele.

   — Hm?

   — Știu că ai spus că mergi cu mine la spital și după te duci acasă, dar ești conștientă că este ziua de Crăciun, și nu vom avea cu ce să plecăm de aici, nu?

   Fac ochii mari la auzul cuvintelor lui și îmi întorc privirea spre el când realizez că are dreptate.

   — Și tu când ți-ai dat seama de asta? îl întreb ușor nervoasă.

   — Haide Sam, nu avem nimic de pierdut dacă rămânem o zi aici. Și în plus, îmi doresc de mult să vizitez Santa Ana. Consideră că îmi faci un cadou de Crăciun. Apropo de asta, îmi poți da puțin geaca de pe scaun?

Îi întind geaca și îl privesc suspicioasă în timp ce el scoate din buzunar o cutiuță neagră din catifea, pe care mi-o întinde zâmbind.

— Crăciun fericit, Sam!

— Nathan, nu era nevoie să îmi iei un cadou.

— Dar ți-am luat. Acum deschide-l și spune-mi dacă îți place.

Iau cutiuța tremurând, și o deschid timidă. Înauntru se află cea mai frumoasă brățară din aur alb, cu un micuț pandantiv din pietre negre reprezentând o chitară.

— Îți place? mă întreabă el după câteva secunde în care mi-am plimbat degetele peste micuța bijuterie.

— Foarte mult. Îți mulțumesc. Eu nu ți-am cumpărat nimic, recunosc rușinată.

— Atunci haide să vizităm orașul ăsta, și voi fi fericit!

— În cazul ăsta, ar fi bine să ne grăbim, în curând se va însera, îi spun eu, iar el îmi zâmbește fericit.

   Nu a mai durat mult până am primit și rezultatele analizelor, și se pare că Nate nu are nimic grav, iar durerile de cap vor dispărea curând.

   Santa Ana este un orășel micuț și liniștit, dar foarte romantic. Clădirile în stil vechi, străduțele din piatră cubică, și casele micuțe și primitoare m-au cucerit din prima clipă. Nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi să trăiesc într-un astfel de oraș, dar mergând pe aceste străzi, cu Nathan lângă mine, povestind despre copilărie și vorbind despre nimicuri, mă face să mă simt mai acasă aici decât m-am simțit când locuiam cu părinții mei.