Simfonia valurilor este întreruptă fără milă de ceainicul de un verde pal, ruginit pe alocuri, al cărui țipăt asurzitor anunță scurgerea timpului.
Asfințitul se apropie.
Apuci absentă mânerul bătrânului ceainic, fără să simți cum îți arde pielea fragilă a palmei și torni lichidul fierbinte în cana pe care este inscripționat prenumele tău. Este un cadou primit de la unchiul tău la împlinirea a 19 ani. Ai crezut că uitase și acest lucru te-a dezamăgit profund. Însă, la sfârșitul zilei, el a bătut la ușa camerei tale, te-a strâns într-o îmbrățișare caldă, menită să exprime acel ceva ce nu poate fi verbalizat in cuvinte, iar apoi ți-a dăruit cana personalizată.
El nu va ști niciodată că il iubești ca pe un tată.
Curând, mirosul îmbietor de tei învăluie întreaga cameră si te transpune într-o după-amiază de mai, în parcul din cartier, trăgând grăbită de mâna brăzdată de riduri a bunicii. Îți doreai să ajungeți cât mai repede la banca pe care pusesei stăpânire la începutul primăverii, ca să nu vă ocupe altcineva locul de drept. Lemnul băncii era ros de timp, iar una din scânduri ruptă. Ani și ani la rând, banca își făcuse treaba cu cinste și fusese sprijin, loc de odihnă, de confesiuni și bârfe pentru felurite persoane. Așa că nu puteai înțelege cum de nimeni nu își rupea puțin din timp pentru a o repara. Bunica îți promitea de fiecare dată, cu un zâmbet strâmb și cu lumina soarelui în ochi, că îl va ruga pe bunicul tău să fixeze scândura. Însă, se pare că nici bunicii tăi nu aveau timp pentru un lucru atât de insignifiant precum o bancă oarecare, dintr-un parc ca oricare altul. Ce era totuși deosebit la acea bancă? Ei bine, beneficia de ocrotirea unui tei poate la fel de bătrân, ale cărui crengi se revărsau impunător deasupra ei, ferind-o de razele soarelui, ca un părinte protector. Iar primăvara, frunzele teiului emanau o mireasmă atât de plăcută, încât cu fiecare respirație simțeai parcă mai intens dulceața efemeră a copilăriei, iar bunica prindea un suflu tânăr și o energie debordantă ce o făceau să te bată la macao și tabinet.
Teiul și banca sunt singurii care știau că ai fi pierdut cu drag la toate jocurile de cărți, doar ca să-ți poți întipări pe retină, imaginea bunicii râzând până ce ochii îi deveneau doar niște mici linii.
Uiți să pui miere în ceai, iar amărăciunea primei înghițituri te surprinde cu încă o amintire, două primăveri mai târziu, în același loc, sub același tei, privind cu lacrimi în ochi cum și celelalte scânduri ale băncii s-au prăbușit, în urmă lor rămânând doar un schelet metalic. Ai fost martoră, pentru prima dată, la forța necruțătoare a timpului, ce te-a izbit ca o palmă rece peste ceafă. Totuși, mirosul frunzelor de tei și palmele calde ale bunicii au fost acolo să te îmbărbăteze. Pe un ton blând, bunica ți-a explicat că acesta este mersul vieții și că de timp nu ar trebui să îți fie teamă, pentru că dacă și în viitor vei oferi atâta grijă și atenție tuturor lucrurilor și persoanelor importante din viața ta, precum ai făcut-o cu acea bancă, ești deja pe drumul cel bun, iar timpul îți va fi doar prieten.
Bunica ar zâmbi trist de ar ști că te-ai abătut în așa măsură de la drum, încât ai uitat să ai grijă tocmai de tine.
Cu mișcări ce trădează o epuizare pe toate planurile, desfaci borcanul de miere si adaugi două lingurițe în ceai. Așteptând ca mierea să se topească, te așezi pe scaunul cu motive florale și îți lași capul ușor pe spate. Valurile par și mai agitate, iar tumultul lor sunt singurul lucru care îți amintesc că ești încă în viață. Treptat, lumini în diferite nuanțe de roz încep să joace pe pereți. Când le observi, te ridici brusc de pe scaun, cu spaima și exaltarea încolțind în suflet și în doi pași te poziționezi în fața ferestrei și tragi violent perdeaua, pentru a bloca pătrunderea apusului în casă.
Mai ai nevoie de un scurt răgaz.
Cu un oftat prelung, ridici scaunul pe care l-ai dărâmat în disperarea ce te-a cuprins mai devreme și te așezi la loc. Din două înghițituri bei ceaiul care oricum se răcise și îți îndrepți atenția către o farfurie cu margini aurii, pe care tronează prăjitura tiramisu gătită de mama ta în acea dimineață. Doar privind marea de cacao, valuri de durere îți trezesc toate simțurile amorțite de decizia pe care ai luat-o demult și pe care abia acum o duci la bun sfârșit. Pentru o secundă, simți că te sufoci în lacrimile cărora nu le dai frâu liber, iar o voce din cap pe care nu o mai recunoști te roagă stinsă să te răzgândești.
Guști din tiramisu, iar imaginea mamei tale e tot ce vezi în fața ochilor. Iubește să gătească dulciuri și să te surprindă în fiecare duminică cu ceva nou. Bucuria de pe chipul ei când îi lauzi prăjiturile este molipsitoare și chiar acum te găsești zâmbind, deși durerea surdă îți zdrobește pieptul. Pasiunea ei pentru gătit face parte dintr-un vis neîmplinit al ei, de a avea propria cofetărie. Viața i l-a furat. Sau poate a fost decizia ei de a vă pune mereu pe primul loc, pe tine și pe sora ta.
Nu vei ști niciodată că toate visurile ei s-au împlinit când ați apărut voi în viața ei.
Nu termini prăjitura, pentru că îți aduce aminte de cea mai importantă ființă din viața ta și știi că durerea pe care o simți acum nu este a ta. Este a ei, când va afla. Inspiri adânc și numai după ce azvârli farfuria de pe masă cu putere și auzi cum se frânge, îi permiți aerului să îți părăsească plămânii. Mama este ancora ta, dar tu nu mai ai nevoie de nimic care să te țină aici, în prezent.
Te ridici lent, îți întinzi oasele și pornești către ieșirea din casă. Ai închiriat-o acum trei zile din banii din bursă. Este situată într-un sătuc de pe litoral, în care toți locuitorii se cunosc între ei, dar nimeni nu știe cine ești tu. Nici măcar tu. Ai ales acest loc și această casă pentru că sunt departe de ceea ce numești "acasă" și aproape de mare.
Ajungi pe un hol făcut complet din piatră, în capătul căruia se află libertatea, ușa care dă înspre grădină, înspre mare. Faci o ultimă oprire în fața oglinzii încrustate în peretele din stânga ta. Nu îți privesti reflexia încă. În schimb, apuci un plic prins în cadrul oglinzii, pe care îl desfaci cu multă grijă. În el se află toate felicitările făcute de sora ta pentru tine, încă de când a învățat să scrie. Te cuprinde un val de căldură infernală ce îți reaprinde durerea din piept și așezi la loc plicul cu aceeași grijă.
Cât ți-ai dori să mai poți fi copil!
E timpul să dai ochii cu tine. Chipul tău e rupt din cel al tatălui și asta te deranjează cumplit, pentru că tu l-ai purtat cu tine pretutindeni, deși el nu a fost niciodată cu adevărat acolo.
Toate trăsăturile îți sunt ferme, doar ochii te trădează. Acești iriși de un căprui șters ce nu strălucesc nici măcar la lumină, o fac acum într-un mod aproape sălbatic, încercând să te facă să vezi, să simți puterea ce sălășluiește în tine, puterea și speranța.
Dar tu nu înțelegi. Timpul se scurge. Apune soarele.
Odată ce te îndrepți către ușă, juri că de acum nu vei mai privi decât înainte, spre mare. Picioarele ți se mișcă parcă din voință proprie și le lași să te poarte in ritmul lor prin grădină, tu fiind hipnotizată de valurile spumoase ce se sparg la nici 100 de metri de tine. Te descalți din două mișcări aproape mecanice și pășești pe nisipul încă cald. Îți permiți să închizi ochii pentru câteva secunde, iar când îi deschizi, privirea îți fuge singură către cer.
În acel moment, simți cum ceva se rupe în tine și îngenunchezi în nisip, cu ochii încă îndreptați către cer, unde soarele pictează un tablou ireal, imposibil de frumos pentru a fi privit de cineva atât de neînsemnat ca tine. Cu discul auriu pe jumătate înghițit de apele învolburate ale mării, soarele scaldă cerul în tonuri aprinse de roz, roșu, mov și oranj. Același tablou cuprinde și suprafața apei și te cuprinde și pe tine într-un halo de lumină și culoare, de speranță și renaștere.
Dar tu nu ești pregătită încă. Când ieși din vraja asfințitului, îți verifici frenetic tot corpul, dar fizic ești întreagă. Confuzia pune stăpânire pe tine și te ridici cu greu în picioare. Te dezechilibrezi, dar reușești să te menții în picioare. Soarele pune în scenă un joc de lumini pe chipul tău și clipești amețită de tot ce te înconjoară. Te scuturi stângace de nisip, apoi te dezbraci până la piele și pornești din nou către mare. Briza încearcă să te oprească, zburându-ți părul în ochi, dar îți continui drumul. Aerul sărat îți îngreunează respirația, dar deja vârfurile degetelor tale ating apa, în care se reflectă încă cerul în flăcări.
Te afunzi mai mult în mare, iar valurile ți se sparg în dreptul genunchilor. Cu toate că apa mai păstrează căldura soarelui, te cutremuri de frig, iar fiori reci îți urcă pe spinare. Discul soarelui se scufundă mai mult de jumătate în mare, iar tu îl urmezi de parcă viata ta ar depinde de el. Ceea ce nu este departe de adevăr. Încă câțiva metri, iar apa îți ajunge la nivelul gâtului. Cerul se stinge, rămânând doar tușe subtile de culoare. Îți scapă un râset trist, aproape disperat. Acesta este momentul pe care l-ai așteptat toată viața, deși nimeni nu a înțeles de ce te-ai îndreptat de bună voie spre singurul lucru de care toți fug.
Nici tu nu ai înțeles. Soarele se lasă complet în voia mării și lumina începe să se stingă, făcând loc întunericului, nimicului, goliciunii, deznădejdii.
Crezi că este timpul să te stingi și tu, nu? Atunci spune-mi de ce te împotrivești acum? Soarele a apus. E rândul tău. Dar refuzi să lași marea să te fure și pe tine. Întorci capul disperată în toate partile, sorbind cu ochii împrejurimile, marea, cerul, casa ce abia se mai zărește, satul, păsările ce zboară pe deasupra ta, de parca le-ai vedea pentru prima dată. Asculți cu sete zgomotul apei și al vântului, sunetul scos de un pescăruș rătăcit și nu doar atât. Poți să îți auzi bătăile inimii, sângele curgând frenetic prin vene și vocea, vocea care devine mai clară, recognoscibilă. O recunoști, ai știut-o dintotdeauna, dar n-ai fost pregătită să o asculți și să o înțelegi.
Te îneci în lacrimile ce ți se revarsă pe chip și în apă sărată care tot încearcă să te domine. Îți pierzi controlul și marea, nerăbdătoare, te înghite cu totul. Cauți terifiată orice urmă de lumină spre care să te îndrepți. Nu-ți place aici. Nu se vede nimic, e o liniște absolută și o obscuritate care nu-ți aduce nici împăcare, nici plăcere, nici ușurare. Nu, în minte ai încă întipărită măreția apusului și cât de privilegiată te-ai simțit în acel moment. Și realizezi cu stupoare că ai vrut să renunți la lumina ta odată cu soarele, dar el nu renunță niciodată. Răsare de fiecare dată a doua zi, într-un spectacol de culori complet diferit de cele ce au fost înainte. Există și va exista mereu lumină în această lume în care totul este trecător. Căci și după ce soarele apune, luna este pregătită să te ghideze prin întuneric. Există lumină și în tine acum, chiar dacă gâtul te arde și plămânii vor să dea drumul ultimei răsuflari, pentru că sunt obosiți, pentru că uneori e dificil să respiri și nu simți că merită efortul.
Dar te înșeli. Acum ai înțeles. Acum ești pregătită. Îți aduci aminte că tatăl tău te-a învățat și lucruri bune în zilele voastre fericite. Te-a învățat să înoți, asa că acum împingi cu putere în mâini și în picioare, alimentată de o redescoperită dorința de a triumfa, de a trai, de a respira și de a zări lumina.
Ieși la suprafață și deși corpul îți este extenuat, nu resimți oboseala. Zâmbești larg la luna ce cuprinde marea într-o strălucire metalică, dar totuși plângi, plângi și lași apa să-ți vindece amorțeala sufletească.
Te-ai trezit cu adevărat și se simte al naibii de bine. Lași luna în spate și începi să înoți către mal. Să o iei de la capăt. Și știi exact cum vrei să începi. Pe o bancă, la umbra unui tei, mâncând tiramisu.
